Ticu Lăcătuşu se sprijină discret de scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi priveşte modest către un public a cărui vârstă medie atinge cu greu 25 de ani. În stânga lui, regizorul Andrei Dăscălescu, directorul festivalului Filmul de Piatra, i se adresează cu voce scăzută, aproape în şoaptă. În amfiteatrul oval, tapetat cu pluş vişiniu şi utilat cu scaune incomode se aud doar vocile celor doi.
Ticu este primul român care a urcat pe Everest. A atins cel mai înalt punct al planetei pe 17 mai 1995, după ce cu un an în urmă ajunsese la cota 8100 pe acelaşi vârf, urcând pe o rută în premieră mondială. A început alpinismul la 20 de ani, înainte să intre la Facultatea de Geologie din Bucureşti şi se consideră un alpinist norocos, care a parcurs rapid etapele de iniţiere şi a învăţat de la cei mai buni. Printre ei sunt nume grele din alpinismul românesc, ca Emil Coliban, cel care l-a inspirat cu expediţiile din Himalaya, dar şi din cel mondial, precum alpinistul neozeelandez Russel Brice, cel mai bun organizator de expediţii pe Everest.
După revoluţie, Ticu a făcut două expediţii în Caucaz şi a cucerit vârful Elbrus (5633 m) şi cei mai periculoşi patrumiari din lume. Apoi a mers în Elveţia Saxonă, alături de prima echipă de alpinism din Piatra Neamţă, Petrodava-Linx, cu care a făcut mai multe rute de escaladă de grad 6-8. Pe 2 august 1992 a ajuns pe faimosul vârf himalayan Broad Peak (8047 m), din Pakistan, devenind primul român care urcă la peste 8000 de metri.
După câteva premiere româneşti în Caucaz, pe care le-a facut un an mai târziu, Ticu încearcă cucerirea Everestului în 1994, însă abandonează la cota 8100 de metri, din cauza vremii imposibile. Reuşeşte să-l urce anul următor, escaladând pe ruta nordică, alături de o echipă internaţională condusă de acelaşi Brice.
În întreaga carieră a urcat pe cele mai înalte şapte vârfuri de pe cele şapte continente, realizând ceea ce în alpinism se numeşte Seven Summits sau Top 7. A escaladat nenumărate vârfuri din Alpi, Noua Guinee şi Antarctica, a învăţat mulţi oameni abc-ul alpinismului şi a făcut două expediţii amuţitoare în Groenlanda. El este, pe scurt, omul din faţa tinerilor din amfiteatrul oval, tapetat cu pluş vişiniu.
„Nu prea sunt obişnuit cu aplauze aşa de puternice,” mărturiseşte Ticu celor din sală, care tocmai se refac după secvenţele documentare terifiante filmate în expediţiile alpinistului. Poartă blugi şi o cămaşă lejeră în carouri, iar barba şi trăsăturile ferme îl fac să semene cu vechii boieri din cărţile de istorie. Are ceva nobil în privire şi afişează o atitudine modestă, care te face să te simţi inferior şi să te împaci cu situaţia. Nu-ţi vine să mesteci gumă în prezenţa lui, să răspunzi la telefon sau să priveşti aiurea. Îţi vine doar să- l asculţi.
S-a apucat de alpinism târziu pentru standardele de azi. Acum tinerii încep escalada la vârste fragede şi unii dintre ei deja se lasă la 20 de ani, când Ticu abia începea. Şi el a ales tot escalada, însă a trecut la alpinism pentru că îi place natura şi este ecologist prin structură. L-au inspirat profesorul de matematică din liceu şi un celebru chirurg din Piatra Neamţ, ambii pasionaţi de aplinism. A început cu Pietricica, Cheile Bicazului şi Ceahlău, iar în 1988 a înfiinţat primul club de alpinism din Piatra Neamţ, unde a predat cursuri de iniţiere.
După 1989, Ticu a simţit ocazia apărută odată cu deschiderea graniţelor ţării.
„În 1990 am plecat în Caucaz, apoi am fost în Germania să fac escaladă. În ‘91 am organizat eu însumi o expediţie în Caucaz, la care a participat şi celebra noastă exploratoare Uca Marinescu, cu o grupă de copii,” spune Ticu.
Prima mare izbândă a alpinismului românesc se petrece în anul 1992, când Ticu escaladează vârful Broad Peak şi devine primul român care ajunge la cota 8000 de metri. Din altruism, o consideră o victorie a alpinismului românesc, însă este mai degrabă o victorie a sa, a echipei din care a făcut parte şi a sponsorilor care l-au ajutat atunci. I-a fost foarte greu să pregătească expediţia şi a trebuit să bată la multe uşi până când s-au deschis vreo câteva.
Norocul i-a surâs când a dat peste RIFIL, o firmă care produce fire acrilice pentru export. „Pe ei nu i-a interesat reclama, au făcut-o mai mult ca un sprijin umanitar, care în final a evoluat. Directorul companiei, un italian stabilit aici, făcuse şi el alpinism în Alpi şi avea deschidere către sport. Fără ei ar fi fost imposibil să găsesc 10 000 de dolari în 1992.”
A avut baftă şi cu echipamentul, pentru că în aceeaşi perioadă i-a întâlnit pe nemţii de la Vaude care fac echipament sportiv şi a cărui imagine a devenit ulterior.
„Le testez echipamentul, îi fac poze şi îl promovez.”
Deşi Everestul i-a adus faima, vârful cel mai apropiat de sufletul său este Broad Peak, pentru că era prima oară când un român ajungea aşa sus. De ce e asta atât de important?
„Pentru că nimeni de la noi nu îţi putea împărtăşi nimic despre asta,” zice Ticu. În limba română exista o singură carte istorică despre experienţa de acolo. Se numeşte Himalaya – cucerirea giganţilor lumii şi Ticu o ştia pe de rost. Însă nimic nu se poate compara cu ce simţi pe propria piele.
„A fost un mare chin acolo. Cota 8000 era o barieră psihologică pentru noi, pentru că nici un alpinist român nu ajunsese atât de sus. Era altceva faţă de alpinismul cunoscut din Carpaţi.” Himalaya trebuie abordată cu răbdare şi ingeniozitate, nu cu stilul din România, unde se pune accent pe viteză.
Pe Broad Peak a avut parte şi de momente cumplite. La ultima tabără, unul din alpiniştii americani l-a călcat pe piciorul stâng şi i-a oprit circulaţia la degete. Incidentul avea să-l coste patru falange. După expediţie a stat în spital la Londra cu degerături şi când a ajuns acasă s-a odihnit la pat şase luni. S-a refăcut şi două luni mai târziu a plecat în Retezat, iar peste încă trei era în Caucaz.
Performanţa lui Ticu este şi mai meritorie pentru că a urcat pe Broad Peak fără să folosească oxigen artificial.
„Mulţi ani s-a considerat că este imposibil, chiar medicii spuneau că nu poţi ajunge la 8000 de metri fără oxigen. Primii alpinişti din Himalaya au avut tuburi rudimentare,” explică Ticu.
„Italianul Reinhold Messner şi austriacul Peter Habeler au fost primii care au reuşit ascensiunea (n.a. pe Everest) fără oxigen suplimentar, în 1978. S-au antrenat zburând cu avionul cu cabina depresurizat. Francezii şi sovieticii aveau laboratoare dedicate pregătirii spaţiale cu depresurizare, dar în România nu aveam aşa ceva. Eu am riscat şi am văzut că sunt O.K., ba chiar îmi convenea cota 8000.” Ticu are o capacitate pulmonară mare pentru că a făcut handbal din copilărie şi a fost apropiat de sport.
„Contează să faci sport de mic. Organismul memorează capacitatea la efort.” Când a urcat pe Everest a folosit oxigen numai la ultima tabără, care era la 400 de metri de vârf.
Prima campanie din Himalaya a fost foarte grea, pentru că urcau şi apoi vreamea rea îi forţa să revină de unde au plecat. „Am urcat la prima tabără de vreo 12 ori, la a doua de şase ori şi la a treia, la 7400 de metri, de trei ori. Abia după aia am putut să dăm atacul final,” îşi aminteşte.
În 1994 a făcut din nou echipă cu Brice şi a încercat să urce Everestul pe un traseu premier. Saltul de la Broad Peak la Everest era mare, traseul era unul neobişnuit şi Ticu a încercat să urce fără oxigen. O avalanşă mare i-a oprit din urcare şi au abandonat la cota 8100 de metri.
„A fost o lecţie bună pentru că mi-am dat seama de tipul de echipament de care aveam nevoie,” zice Ticu. Ba chiar o consideră şi mai importantă decât succesul care a venit doar un an mai târzi. „Un alpinist cunoscător îşi dă seama că tentativa din ‘94 e mai dură decât reuşita din ‘95, pentru că prima era pe un traseu în premieră, nu pe unul clasic, bătut şi de alţii.”
Ce nu mi-a spus Ticu este că la tentativa din ‘94 el şi echipa sa au salvat câţiva alpinişti ajunşi la capătul puterilor. După acest gest, Comitetul Olimpic Român l-a recompensat cu „Trofeul Fair-Play”.
Pe vârf nu are niciodată timp să se bucure de reuşită. Se luptă, suferă de frig şi de epuizare şi o face pentru că îi place aventura.
„Stau un minut, două sau trei pe vârf. Niciodată nu am stat mai mult de un sfert de oră. Trebuie să ajungi rapid înapoi, că eşti obosit şi ai nevoie să-ţi menţii concentrarea. Se poate schimba şi vremea(…). Acolo nu ai timp să-ţi contempli victoria, asta o faci acasă.”
Handbalul şi firea îl recomadă ca un om de echipă. Cu toate astea, a făcut şi ascensiuni solitare.
„În Cho-Oyu am fost singur şi a fost o expediţie perfectă, la milimetru. Nu mi-a plăcut, dar a mers şnur. Am filmat şi am urcat într-un timp record, la 11 zile de la sosirea în tabăra de bază, care era pe la vreo 5000 de metri. Am pus numai două tabere, deşi în mod normal ar fi fost trei,”povesteşte Ticu despre expediţia din 1998.
În 2008 a urcat pe vârful himalayan Lhotse, înalt de 8516 m care are două treimi din traseu comun cu Everestul, asta dacă urci din Nepal. A vrut să reediteze succesul din 1998 şi a urcat singur. Problema a venit însă de unde se aştepta mai puţin. Şi-a propus expediţia exact când pregătirile pentru olimpiada de vară de la Beijing erau în toi, iar chinezii au închis accesul pe Everest, inclusiv în partea nepaleză.
„Nepalezii erau în alegeri şi la putere au venit comuniştii. Influenţa chinezilor s-a impus şi în Nepal, care au închis accesul pe Everest. Eram 1000 de oameni (alpinişti şi şerpaşi) care aşteptam să primim OK-ul chinezilor din partea cealaltă.”
Ascensiunea pe Lhotse a fost periculoasă, pentru că are o cădere de gheaţă dificilă. Zilnic se desprind blocuri de gheaţă năprasnice. „Hillary o denumise zona bombei atomice în 1953,” spune Ticu.
A pierdut atunci două săptămâni, însă tot a reuşit să obţină accesul şi să urce de unul singur.
„Din toată mia de oameni numai eu şi încă un alpinist am reuşit să urcăm. În timp ce eu coboran, el urca, folosind oxigen. Am ajuns la 8300 de metri, cam aşa ceva. Era imposibil să ajung pe vârf din cauza furtunii. Când m-am uitat spre Everest, care e cam la un kilometru de Lhotse, am văzut că era o vreme perfectă. Dar aventura a fost extraordinară. Am cărat singur absolut totul. La prima tabără i-am speriat şi pe şerpaşi cu rucsacul meu de 40 de kilograme. Am avut patru tabere şi am pus în fiecare câte un cort, cu tot ce conţine el, saci de dormit, gaz şi alimente.
Pe munte mănâncă raţii zilnice de mâncare deshidratată, supe şi multe lichide, care îi sunt esenţiale. „Nu pot mânca ciocolată ca în Carpaţi, probabil din pricina altitudinii.”
Himalaya s-a aglomerat foarte mult acum pe traseele clasice din nord şi sud, pe care anual le încearcă cam 1000 de alpinişti. Când a urcat Ticu, înaintea lui mai trecuseră în jur de 70 de alpinişti, cam câţi urcă acum într-o zi. Dar Everestul are în continuare pasaje dificile. „La 10 metri de corzile şerpaşilor nu există traseu. Ala e adevăratul Everest.”
Ticu are mulţi fani şi cei de acasă îl consideră un om extraordinar, însă el pune multe în contul şansei. De-a lungul carierei a fost martor la multe tragedii şi mulţi dintre oamenii la care a ţinut şi-au pierdut viaţa pe munte.
„E ciudat, dar ajungi să te obişnuieşti şi cu asta. Ajungi să pierzi foarte mulţi prieteni.”
Se consideră un alpinist prudent, dar recunoaşte că îi place riscul şi preferă traseele dificile. Mereu caută provocări şi situaţii care îl obligă să inoveze, să găsească soluţii. Îi plac terenurile mixte cu zăpadă şi gheaţă. E genul care vrea să zboare cu un avion pe vreme proastă şi să aterizeze noaptea pe o pistă învăluită în ceaţă.
Totuşi, în carieră a acţionat mereu cu un amestec de curaj şi prudenţă. „Trebuie să fii ponderat şi să îţi măsori bine şansele de reuşită. Alpinismul este un sport periculos, dar nu trebuie privit ca un sport extrem. Totul e să respecţi regulile şi să abordezi obiectivele în funcţie de pregătirea pe care o ai. Ştii că riscul există, dar îl ţii sub control,” explică el.
Expediţia din Groenlanda
În 2009 a plecat în prima etapă a proiectului Eco-Greenland România. A urcat pe vârful Gunnsfjornsfeld, care are 3700 de metri şi este cel mai înalt de pe insulă, pe Capuccino (3256 m) şi pe vârful virgin Petra Peak (3300), botezat aşa de Ticu Lăcătuşu. Era pentru a cincea oară când urca pe un munte neatins de om şi tricolorul românesc era primul drapel care ajungea acolo. A avut o expediţie dificilă pentru că Petra Peak este un vârf complex, cu crevase, seracuri şi o creastă cu finală expusă.
Al doilea proiect Eco-Greenland România a luat startul pe 18 aprilie 2010. Ticu Lăcătuşu şi Cornel Coman încep traversarea completă a calotei glaciare a Groenlandei. Doi oameni pe schiuri şi bagajele de 250 de kg în total, pe o mare îngheţată.
„În Groenlanda am parcurs 650 de km, din cauza obstacolelor de pe traseu: crevase, lacuri şi râuri dezgheţate, deşi noi ne gândeam la vreo 550. Uneori mergeam şi 30 de km pe zi, dar alteori mult mai puţin. Totul a durat 37 de zile, din care şapte am fost blocaţi din cauza vremii proaste.”
Cel mai mare duşman a fost ceaţa. „În unele zile, era atât de densă, încât puteam vedea la numai un metru. Am fost nevoiţi să înaintăm, dar era ca şi cum am fi ţinut ochii închişi.” O crevasă le-ar fi fost fatală în orice moment, dar au fost norocoşi să nu întâlnească nici una.
„Foloseam busola pentru că nu puteam folosi GPS-urile permanent, pe care le încărcam la panouri solare.”
Groenlanda a fost cea mai mare provocare logistică pentru Ticu, incomparabilă cu Himalaya.
„Dacă ai probleme în Himalaya, dacă pierzi un piolet, un cort, cobori şi în trei zile găseşti un cătun din care să-ţi cumperi altele. Aici era imposibil, puteai să mori. Viaţa depindea de ce aveam în bagaje.
În primele zile au înaintat greu, din cauza zăpezii moi, dar după vreo 100 de km lucrurile s-au îmbunătăţit şi au mărit ritmul de înaintare. Cele mai mici temperaturi ajungeau la -35 de grade Celsius, iar cele maxime nu erau niciodată pozitive. Între timp, vântul bătea şi cu 100 de km/h.
„Când ne deplasam era bine, dar problemele apăreau seara, când amenajam tabăra şi era cumplit de frig.” Şi rutina a cântărit mult în dificultatea acestei expediţii, pentru că e dificil să faci aceleaşi lucruri în fiecare zi, timp de 37 de zile.
Expediţiile îl ţin departe de familie şi nici lor nu le e uşor acasă. Cu ani în urmă reuşise să-şi călească părinţii, însă acum, când e căsătorit şi are două fetiţe, situaţie e diferită.
„Când plec nu se pune problema că nu mă mai întorc, ci doar că lipsesc foarte mult. E greu să faci echilibristică între viaţa de familist şi expediţiile care durează.”
Controverse şi intoxicări în alpinismul românesc
David Neacşu a condus o expediţie românească în Hilamaya în anul 2002, care a costat statul român 230 000 de dolari. Deşi cunoştea foarte bine Everestul, Ticu Lăcătuşu nu a făcut parte din echipă. O parte din jurnalişti au spus atunci că este prima expediţie românească pe Everest, deşi nu era nici măcar a doua. Nu-i nimic, o parte din jurnalişti confundă şi acum lanţul muntos Himalaya cu vârful Everest.
În preajma evenimentului, un ziarist l-a sunat pe Ticu să-l întrebe ce părere are despre această expediţie. I-a răspuns că pentru o expediţie naţională trebuie stabilit un obiectiv mai ambiţios, un traseu în premieră sau fără tuburi de oxigen. Aşa, cu şerpaşi, cu oxigen şi pe un traseu clasic nu e ceva ieşit din comun.
La expediţie a participat şi Gheorghe Dijmărescu, un român stabilit în Statele Unite ale Americii, care a urcase şi el pe Everest încă din anul 1999 şi fără să folosească oxigen.
După expediţie, lumea a crezut că David şi echipa au fost primii români pe Everest, pentru că între timp Gheorghe Dijmărescu fusese transformat în american şi nu mai avea nicio legătură cu România.
Ticu Lăcătuşu a preferat să se amuze în urma acestei fantasmagorii mediatice, care a bântuit uneori şi jurnalele de ştiri de la televiziuni. Nu avea de ce să-şi facă griji, pusese piciorul pe Everest cu şapte ani înainte.
Cu toate astea, Ticu îl apreciază pe David, pe care îl consideră un alpinist pasionat şi dedicat, căruia îi place aventura. Dar alpiniştii săi preferaţi sunt Horia Colibăşanu şi Alex Găvan
„Colibăşanu a urcat mai mulţi optmiari ca mine, însă este un om modest, căruia nu-i place să se laude.”
Ce urmează pentru Ticu Lăcătuşu
Ticu ştie că e cunoscut şi se simte obligat să încurajeze apliniştii, care sunt de la an la an tot mai puţini. „Acum tinerii preferă escalada în sală, care e mai facilă şi mai puţin costisitoare.” Organizează tabere şi şcoli de alpinism de vară şi iarnă şi anual are un program special în cadrul Federaţiei Internaţionale. „Avem o bază în Cheile Bicazului, o cabană a Clubului Montan, unde organizăm trasee sigure pe care le parcurgem în cinci sau şapte zile, în funcţie de cât durează tabăra,” spune Ticu. În tabere, doritorii învaţă abc-ul tehnic şi ajung chiar să facă escaladă, însă principalul obiectiv este să-i facă să iubească natura.
Influenţa lui Ticu s-a extins peste tot în jurul lui. Acum nu mai are vecini şi prieteni care să nu fi urcat măcar odată în Cheile Bicazului sau pe Ceahlău. E pe drumuri tot timpul, între Bucureşti şi Piatra Neamţ, între România şi Germania. S-a luptat şi se luptă încă pe partea cu rezervaţia şi e dezamăgit de instituţiile statului. Speră totuşi ca cei care urmează să schimbe România.
„Uite ce diferenţă este între tinerii de la festivalul astă, care fac filmele pe care le-am văzut, şi oamenii care ne conduc,”spunea în ultima zi a Filmului de Piatra.
Acum vrea să monteze expediţia din Groenlanda, pe care a filmat-o HD şi o consideră mult mai bună decât cele făcute cu 20 de ani în urmă în Himalaya. Vrea să scrie câteva cărţi despre optmiari, deşi până acum nu a început decât una. Are însă toate informaţiile, trebuie doar să le pună cap la cap. Nu va renunţ la expediţii şi ştie că se va întoarce în Nepal, important este să găsească o provocare pe măsura lui.
Prezentarea de la Festivalul de Piatra se încheie într-un ropot de aplauze. Tinerii din amfiteatrul oval, tapetat cu pluş vişiniu şi utilat cu scaune incomode l-au cunoscut pe primul românul care a ajuns pe Everest.
