Nervozitatea premierului nu ascunde doar incultura şi lipsa de compasiune a acestuia, ci şi disperarea prădătorului care-şi dă seama că s-a prins în capcana pe care le-o întinsese altora. Mizase totul pe cuvinte, dar îi vor fi fatale cifrele.
Când doctorul în plagiat, Victor Ponta, l-a acuzat de fascism pe fostul vicepreşedinte al ICR, Mircea Mihăieş, mi-am zis că nu e nimic ieşit din comun ca un iresponsabil de talie internaţională să îşi trateze astfel inamicii politici.
Când, în aceeaşi frază, am regăsit şi eticheta de neo-nazism, aplicată la pachet şi altor intelectuali cu care premierul României nu are în comun nici ţinuta morală, nici nivelul academic, nici numărul sau calitatea lecturilor, nici bunul simţ, iarăşi, am fost o clipă tentat să-mi zic că nu are sens… nu are sens să îmi bat foarte mult capul cu elucubraţiile unui personaj care, cât a fost procuror, dar şi când e prim-ministru, nu a tratat corupţii altfel decât ducându-le tava sau cărându-le servieta – după caz. Un personaj care nu a găsit timp, de-a lungul unui întreg deceniu, să îndepărteze suspiciuniile care planează asupra persoanei sale după teribila dramă a procurorului Panait.
De altfel, cine ar putea crede că un astfel de om va rezona vreodată la drama zecilor de milioane de victime ale naziştilor?
Ori că-l va gârbovi de jena că, implicând morţii şi mutilaţii de atunci în jocurile sale politice de acum, le va jigni nefericiţilor memoria?
Dacă am crezut vreodată că există politicieni, alţii decât Vadim, capabili de asemenea profanări, ei bine, actualul premier se număra printre ei. Pe 5 mai 2011, am şi scris un text în care vorbeam despre “vadimizarea liderului de catifea al PSD, Victor Ponta”.
Prin urmare, episodul cu Mihăieş şi Patapievici, din mai 2014, nu a făcut decât să-mi confirme intuiţia şi să ne ofere tuturor garanţia că nici viitorul nu se anunţă mai puţin sumbru: Ponta va recidiva.
Dar mai rămâne ceva de lămurit.
De ce a decis Victor Ponta, acum, să împingă jocul electoral în logica imundă a împroşcării cu acuzaţiile de fascism şi neo-nazism?
Sunt tocmai acele ştampile în baza cărora Stalin şi Dej au umplut lagărele politice cu milioane de nevinovaţi, iar Putin a început anexarea unor părţi din teritoriul ucrainean.
Prin urmare, dată fiind această faimă, până şi unul ca Ponta ar fi avut nevoie de un mobil al crimei suficient de solid.
Incultura, iresponsabilitatea, dispreţul faţă de diversitatea opiniei sau, pur şi simplu, ura nu cred că ar fi fost de ajuns.
Mânat de curiozitate, am privit, deci, şi în altă parte – spre performanţele Guvernului Ponta.
Or, într-un context electoral cum e cel din 2014 (cu două runde de alegeri, europarlamentare şi prezidenţiale), vulnerabilitatea cea mai mare a Executivului, prin prisma prizei ei la marele public, o constituie locurile de muncă.
În 2012, 2013 şi 2014, Ponta şi-a asumat în faţa românilor trei promisiuni uriaşe:
*crearea a 1.000.000 (da, UN MILION) de slujbe noi în opt ani;
*investiţii de 10 miliarde euro până la 31 decembrie 2013;
*1.800 de kilometri de autostrăzi, până în 2020, în plus faţă de cei peste 600 existenţi.
În ordinea asta.
După doi ani de guvernare, realitatea, comparativ cu promisiunile, este atât de dramatică încât e plauzibil ca în echipa de campanie a premierului, acasă la el şi în biroul de la Palatul Victoria să se fi instalat o atmosferă de isterie.
Legat de asta, merită reţinută lecţia pe care ne-o dă istoria: liderii ahtiaţi după putere ajung să inventeze vinovaţi dintre cei mai excentrici atunci când devin conştienţi de amploarea şi consecinţele dezastrului economic.
Reţineţi, deci, promisiunile Guvernului Ponta: 1.000.000 de noi locuri de muncă, investiţii de 10 miliarde euro şi 1.800 de kilometri noi de autostrăzi.
Iar acum haideţi să coborâm pe pământ.
În martie 2014, rata şomajului (ajustată sezonier, cum zic economiştii) a crescut şi faţă de februarie 2014, dar şi faţă de martie 2013.
În plus, fabrica de job-uri de la Palatul Victoria se poate lăuda, la acest capitol, cu performanţa de a fi generat, în iunie 2013, cea mai mare rată a şomajului, raportat la precedenţii trei ani.
Nici o problemă. Numai o lună mai târziu, în iulie 2013, are loc, la nivel înalt, un exerciţiu de perfect autism.
Cu o pompă demnă de “Cântarea României”, premierul lansează “Planul naţional de investiţii strategice şi crearea de locuri de muncă”.
Ochii s-au bucurat, mintea a stat în loc.
Culorile frumoase, cifrele grase şi termenele generoase din “Planul naţional de investiţi…” promiteau teleportarea economiei româneşti într-un tărâm de basm; şi, probabil, transformarea cetăţenilor în spiriduşi.
România, spunea atunci şeful Guvernului, ar fi urmat să încheie anul cu investiţii de 10 miliarde euro, cu 50.000 de locuri de muncă în plus şi cu un raport dat în faţa naţiunii de însuşi Victor Ponta.
Doar că 31 decembrie 2013 a venit repede, iar de pomposul plan s-a ales praful.
Economia României a absorbit în 2013 sub trei miliarde de euro din investiţii străine directe, adică mai puţin de o treime, raportat la 2008.
Injecţiile de capital şi locuri de muncă pe filiera China şi Kazahstan erau, fireşte, o himeră.
De ce? Pentru că “Planul naţional de investiţii…” nu avea la bază nici un contract ferm, ci memorandumuri, scrisori şi alte documente de o inconsistenţă similară, hârtii în care fiecare poate promite sau cere ce vrea.
Evident, premierul şi echipa lui uitaseră să facă acest mic detaliu cunoscut şi populaţiei.
Iar dacă au lipsit investiţiile de 10 miliarde, evident că au lipsit şi faimoasele locuri de muncă. Astfel, dacă în iulie 2013 Ponta pomenea de crearea a 50.000 de SLUJBE NOI, până în decembrie tot ce ne-a oferit au fost 70.000 de ŞOMERI PROASPEŢI.
Cunoscând mai bine ca oricine toate aceste date, premierului Victor Ponta i-a rămas în final o singură soluţie: să nu mai vină în faţa cetăţenilor cu raportul pe care-l promisese când a lansat “Planul Naţional de investiţii strategice şi crearea de locuri de muncă”.
Poate că nicicând nu a fost mai evidentă perversitatea filosofiei pe care o foloseşte aparatul de propagandă al premierului: “nu vorbeşti, deci nu există”.
Foarte grav a fost şi faptul că marele plan de investiţii, prezentat în iulie 2013, conţinea şi trei grave mistificări: cifra, intervalul luat în calcul şi calitatea de “noi”.
*În document se afirma că Executivul de la Bucureşti crease în ultimul an 100.000 de noi locuri de muncă. Dar, pentru a ajunge la această cifră, oamenii lui Ponta trecuseră în contul şefului lor şi realizările de pe cele două luni de mandat ale lui Mihai Răzvan Ungureanu. Altfel, le-ar fi ieşit la socoteală mult sub 70.000.
Dar nici acestea nu erau, toate, noi.
O bună parte, după cum avea să rezulte din datele Institutului Naţional de Statistică, erau slujbe scoase la suprafaţă din zona nefiscalizată. Propriu-zis, deci, nu erau locuri de muncă nou create, lucru admis în cele din urmă şi de ministrul Muncii de la acea vreme, Mariana Câmpeanu.
Oricum, la modul general, merită reţinut că între luna în care Ponta a lansat “Planul naţional de investiţii…”, iulie 2013, şi termenul asumat, 31 decembrie 2013, şomajul a crescut cu 0,6%.
Dar să fim cinstiţi: de unde ar fi putut Victor Ponta să scoată atâtea locuri de muncă?
Pe de o parte, în ultimii doi ani, mediul de afaceri a devenit şi mai neospitalier. Guvernul are trei coordonate majore: impunerea de noi taxe şi impozite, lărgirea heirupistă a bazei de impozitare, majorarea unor taxe aflate deja în vigoare.
Să coroborăm aceste circumstanţe cu crizele politice care s-au succedat după venirea USL la putere, cu declaraţiile adesea contradictorii ale decidenţilor guvernamentali din zona economică sau cu numeroasele măsuri abrupte care s-au luat şi, poate, vom obţine câteva explicaţii.
De pildă, o explicaţie pentru prăbuşirea încrederii străinilor în companiile proprii care operează în România. Pentru 2013, acest lucru a fost pus în lumină nu doar de nivelul în continuare redus al indicelui investiţiilor străine directe, ci de prăbuşirea de până la 10 ori a creditului net acordat de investitorii străini firmelor cu care fac afaceri în România.
Sigur, România nu ar fi trebuit să treacă prin acest calvar al lipsei de încredere. Măsurile de austeritate luate în perioada Boc au făcut-o una din ţările europene echilibrate macroeconomic, iar acordurile cu FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană au ferit-o de taifunul pieţelor. Dar nebunia politică declanşată de USL acum doi ani nu a putut fi un magnet pentru banii investitorilor străini.
În acelaşi timp, absorbţia fondurilor europene are toate şansele să fie în 2014 un superb fiasco.
În primele 25 de zile ale lui aprilie, România a încasat zero euro, trimiţând totodată facturi, spre decontare, de numai cinci milioane euro. Adică o nimica, o mare nimica toată.
Sunt speranţe slabe ca lucrurile să evolueze sfidător de bine până la 31 decembrie 2014, din moment ce paralizia s-a generalizat în ultima vreme.
Pur şi simplu, România nu prea mai trimite facturi la Comisia Europeană, prin urmare nici încasări nu vor prea fi în lunile care vin.
Dar fiţi pe pace, în comunicatele Guvernului, în declaraţiile premierului şi la Antena 3 vi se va spune că ţara noastră absoarbe bani europeni ca sugativa pata de cerneală.
În nici un caz nu veţi afla că, întrucât de la debutul acestui an au fost trimise la Bruxelles facturi totalizând 155 milioane euro, practic nu vei avea cum să tragi de la UE câteva miliarde.
Colapsul investiţiilor străine, concomitent cu perspectiva unui 2014 falimentar din punct de vedere al absorbţiei de fonduri UE ridică o nouă întrebare.
Cum va fi posibil ca România să aibă în următorii şase ani o reţea de autostrăzi de patru ori mai mare decât în prezent?
Din ce bani?
Vorbim aici de 1800 de kilometri nou-nouţi, care ar trebui să se adauge celor peste 600 existenţi.
O fi campanie electorală, o fi PSD sprijinit de goarne eficiente, dar tot Guvernul şi instituţiile subordonate dau de înţeles că promisiunile lui Ponta şi Şova sunt pure fantezii.
Proiecţiile privind numărul de kilometric ce vor fi inauguraţi, ca şi sumele prinse în buget vorbesc de la sine.
Acum două luni, CNADNR anunţa că îşi propune să deschidă 93 de kilometri în 2014 şi 194 de kilometri în 2015.
Pentru a atinge totuşi ţinta de 1800, până în 2020, ar însemna să inaugureze în intervalul rămas, 2016-2020, circa 300 de kilometri pe an. Adică de trei ori mai mult ca în 2014 şi cu peste 50% peste ceea ce este prognozat pentru 2015. Nu ar fi imposibil, dar nimic din prestaţia Guvernului Ponta nu te poate face să crezi contrariul.
Vă spun şi de ce. Într-un articol de la mijlocul lunii aprilie, intitulat chiar aşa, “Ce acoperire financiară au cei 2.440 kilometri de autostradă promişi de Dan Şova?”, România liberă arăta că banii care pot fi traşi de la UE şi cei pe care îi poate aloca statul vor fi insuficienţi pentru construirea celor 1.800 de kilometri nou-nouţi.
Mai exact, ar mai fi nevoie de încă pe atât.
Iar asta, în condiţiile în care Şova prinsese în calculele sale şi sumele atrase din acciza suplimentară la carburant, introdusă la 1 aprilie.
Or, aceşti bani vor intra în bugetul de stat, că aşa spune legea, iar de acolo vor fi redirecţionaţi sau nu către fondul destinat autostrăzilor.
Până acum, ministrul de Finanţe, Ioana Petrescu, ne-a asigurat că, mai degrabă, sutele de milioane de euro rezultate de aici vor participa la plata pensiilor şi salariilor din sectorul bugetar.
În cele câteva luni care au mai rămas până la prezidenţiale, Victor Ponta îşi va petrece cea mai mare parte a timpului nu guvernând, ci născocind strategii de bazar prin care să ascundă pur şi simplu realitatea.
USD, aghiotanţii săi de la departamentul de comunicare, ca şi trusturile de presă care-l servesc ca pe-un sultan vor deturna în continuare atenţia spre alte şi alte subiecte.
Din aceste zone, nimeni nu va confrunta promisiunile cu realizările, pentru că asta ar însemna să-i ceară premierului demisia, chiar şi de 10 ori pe zi. Să i-o ceară pentru maniera strigătoare la cer în care şi-a permis să vândă opiniei publice asemenea păcăleli şi, evident, să i-o ceară pentru lipsa cronică de realizări.
În cazul de faţă, trecerea timpului acţionează două pedale: 1. ne adânceşte în Campania pentru europarlamentare şi ne apropie de cea de prezidenţiale; 2. demonstrează că Executivul este incapabil să atingă ţintele anunţate de Ponta, dar şi că ele sunt absurde, în contextual politicii economice pe care o duce Guvernul.
Vesea bună e că se stânge menghina, iar asta se vede din reacţiile tot mai isterice ale premierului. Vestea proastă, însă, e că pe măsură ce menghina se strange şi eforturile lui Victor Ponta şi a oamenilor săi, de a ecrana realitatea, se vor multiplica.
Riscurile sunt mari.
Faptul că Ponta a început să vadă fascişti şi neo-nazişti în intelectuali care şi-au probat în cel mai înalt grad spiritul liber, deschis şi democratic ne arată tocmai că omul e dispus să mute atenţia publicului spre cele mai tenebroase unghere ale manipulării politice.
A început să o facă şi nu va avea limite, pentru că discrepanţa dintre ceea ce a promis şi ceea ce a realizat e incomensurabilă.
Are şi un model la răsărit, pe care-l consideră, probabil, de succes.
Dar spre deosebire de Putin şi spre norocul nostru, Ponta nu are sub comanda sa tancurile şi trupele speciale.
Şi ar fi marea victorie a următorilor ani să nu ajungă vreodată s-o aibă.
