Pervers TV

Televiziunea creeaza evenimente. Dar stie mai ales sa le consacre. Initial, la fel ca si literatura, ea trebuia sa le asiste si sa le relateze, pentru a informa. Avand informatia, poti sa-ti reglezi proiecte, sa anticipezi dinamica societatii in domeniile care te intereseaza. Pe de alta parte insa, nevoia de informatii nu este una spontana. Vrei sa stii care e programul unei sectii de politie, te uiti pe internet; vrei sa stii cursul de schimb, ai si teletext. Vrei sa stii cum sa-ti tratezi gripa de care suferi, vorbesti cu un medic sau poate stii din experienta. Vrei sa faci dragoste, in sfarsit, aici nu ma bag. Dar, in orice caz, cand deschizi televizorul pentru stiri, nu te astepti, in general, la informatii neutre, brute, care sa-ti inlesneasca integrarea sociala. Ceea ce vrei in mod spontan e spectacol, nu informatie. Ceea ce cauti – sau ceea ce gasesti mai degraba – sunt catalizatori nervosi. Televiziunea e un procurator de adrenalina, unul mediu, dar permanent. Ceea ce ruleaza televiziunile de stiri nu sunt pur si simplu reprezentari directe ale evenimentelor de interes public, ci fictiuni care pornesc dintr-un germen emotional. Televiziunea produce, culege si combina tot ceea ce-l atinge nervos pe roman. Un caz aparte l-a prezentat, in Romania, personajul cu palat pe Aleea Alexandru, in ce sens? La gradul zero al inteligentei sociale, personajul a devenit tot mai vizibil intr-o societate tot mai opaca. In chiraiala din 1990, omul asta n-ar fi putut scoate o vorba publica, pentru ca, o data, nu putea articula propozitii, apoi pentru ca tot ceea ce revendica el – libertate, asa-zicand – era cerut mult mai elaborat de altii. Dar, o data cu opacizarea resorturilor dinamicii sociale, cu atomizarea sociala, din dezinteres fata de actiunea politica, dovedita fie ineficienta, fie secreta in raport cu ceea ce este anuntat ca se va face, omul asta a incercat sa dea o dubla lovitura. Unu, sa creeze iluzia ca notiunea de lider spiritual n-a murit, ca multimea e o entitate sociala cu potential revolutionar, nu o masa de manevra. Doi, sa convinga de faptul ca mai exista oameni care fac ceea ce spun. Basca, sa se adapteze la noul stil de televiziune, in care pentru a avea audienta trebuie sa pari sincer, curat, simplu, locutorul unui discurs "biografist" – adica autentic. Prin insistenta pe acest
caz – al ursului pacalit de vulpe –, televiziunea incearca sa-si intareasca pozitia ideala in societate: pe linia fluctuanta si subtire care desparte spatiul public de cel privat, printr-un discurs, de imagine si de vorbe, care tematizeaza public privatul si care privatizeaza imaginea persoanelor publice. Acesta este rolul pe care si-l asuma acum televiziunea: cel de mediu transgresiv, care consacra public privatul si privatizeaza ceea ce e public. Toata tara vorbeste despre o nenorocita de arestare de o luna a unui fanfaron bogat, pe de o parte, pe de alta, toti afla de la tv care sunt talentele secrete ale cutarui politician. Intre public si privat, televiziunea e imaginea perversiunii insesi.