Spațiul public geme de subiecte. Recepția obișnuită de 1 Decembrie de la Cotroceni a fost amânată din cauza tragediilor recente – atentatele de la Paris și incendiul de la Colectiv. Judecătoarea Geanina Terceanu a fost arestată pentru că a luat mită în dosarul transferurilor din fotbal. Agricultorii se pregătesc de proteste mari pentru că softul pe care îl folosește APIA pentru a face plăți s-a stricat, iar ei nu își primesc banii la timp. Lista temelor e foarte lungă, jurnaliștii sunt extrem de ocupați, informațiile circulă în timp real, iar publicul are nevoie doar de vreme pentru a le asimila.
Comunicarea modernă este un proces continuu, a depășit relația cauză-efect, mediul online are viață, fierbe la fiecare articol nou, setea de informare pare de nepotolit. Jocul democratic este preponderent pozitiv, însă ceva lipsește din peisaj. Ceva legat de regulile formatului democratic în care funcționăm. Acest “ceva” nu este altceva decât atitudinea președintelui.
Formatul democratic românesc stabilește că președintele este ales de popor. Acest lucru presupune, desigur, o altfel de asumare a funcției decât cea de tip german, ca să dau un exemplu al unui alt sistem.
Pe de altă parte, trebuie să privim cu atenție și la motivele pentru care un om vrea să fie președinte. Pe scurt, vorbim despre tema propriei sale identități din perspectiva percepției publice. Ce urme, ce mesaje și ce moștenire vrea să transmită? Cum vrea să fie văzut, înțeles, receptat? Cum se raportează la lumile și sub-lumile cărora le aparține? Ce drum are de parcurs între ce a moștenit și ce lasă moștenire?
Nu poate nimeni să răspundă în locul președintelui la aceste întrebări. Dar orizontul de așteptare al alegătorilor presează orice om politic să exprime și să se exprime. Iar în situația unui președinte ales prin vot direct, presiunea este mult mai mare.
Pentru comunicare, oamenii politici apelează la specialiști. Ținuta, discursurile, comunicarea nonverbală – toate trec prin filtrul experților. În general, construcția de imagine urmează un drum clasic: se construiește un pachet cu mesajele și informațiile pozitive despre politician, iar acestea sunt valorificate, în funcție de publicurile-țintă și de momentele-cheie – evenimente, lansări de proiecte, reuniuni profesionale etc. „Subiectul” e expus reflectoarelor, apare în presa scrisă și la televizor; practic, se caută posibilitatea apariției în cât mai multe situații favorabile.
O altă abordare a comunicării ține de perspectiva postmodernă a jocului de putere. Comprimarea timpului, scurtarea distanțelor, globalizarea și întrepătrunderea intereselor dincolo de granițele fizice au schimbat regulile comunicării. Puterea este generată în bună măsură de zona incertitudinilor. Reflectoarele nu mai arată totul, sugestia devine mai puternică decât mărturisirea.
Dar, și într-un caz, și în celălalt, comunicarea pleacă de la “zestrea” de mărturisit. Mai simplu spus – ca să poți spune ceva, trebuie să ai ceva de spus!… Comunicatorii nu pot construi fără materia primă furnizată de omul politic. Iar materia primă este răspunsul la întrebarea căreia politicianul trebuie să își răspundă singur: de ce am vrut să fiu președinte?
Nu putem răspunde în locul dlui Iohannis. Dar sunt câteva lucruri pe care domnia-sa ar trebui să le fi făcut deja, iar cel mai important dintre acestea este proiectul său de țară. Dacă îl are, atunci să-și concedieze comunicatorii, pentru că nu au știut să îl ajute să îl rostească.
Dar dacă nu îl are!?… Suntem, din nou, prizonieri ai unei instituții (președintele este o instituție) care a ales, în anii de după Revoluție, doar să flirteze cu fișa postului? Ce înseamnă “pas cu pas”? Unde ne vor duce acești pași? Deviem spre liniște, ca primul președinte? Spre neputință, precum cel care i-a urmat? Spre abuz, ca ultimul președinte?
Dl Iohannis are – din (ne)fericire – nenumărate teme și câmpuri de acțiune.
Președintele poate acționa direct pentru creșterea școlii românești. Există un pact semnat de partide și girat de instituția prezidențială. E nevoie de atitudinea potrivită, de suportul experților din educație – învățători, profesori, cercetători -, de comisiile din Parlament, de sindicate, părinți, elevi și studenți. Dl Iohannis ar putea folosi avantajul de a fi fost profesor, iar prima doamnă chiar este.
Președintele se poate implica și în vindecarea sistemului de sănătate. Pactul pentru sănătate poate deveni proiect, iar omul numărul unu în stat nu poate face paravan din Constituția care, chipurile, îi limitează atribuțiile. Dreptul la sănătate nu se negociază.
Dacă infrastructura este o chestiune de securitate națională, președintele poate acționa și aici. Scufundarea unei autostrăzi poate fi temă pe ordinea de zi a unei ședințe CSAT.
De asemenea, președintele poate fi un susținător deschis al produselor fabricate în România. Poate circula cu automobile produse la noi, poate mânca brânză de la Sibiu, poate purta cămăși de la Brăila. Și-ar putea face vacanțele în oricare stațiune autohtonă. Iar prima doamnă – chiar dacă nu avem această “instituție” – poate îmbrăca din când în când o ie. Iar dacă cineva va încerca să explice că aceste lucruri nu țin de mandatul de președinte așa cum este descris în Constituție, acel cineva va trebui să accepte că cel mai puternic instrument de comunicare al președintelui este propria sa atitudine, iar toate aceste teme sunt acut-dureroase.
Politica externă ține explicit de președinte. În douăzeci și cinci de ani, niciun președinte nu a vorbit limpede despre unirea Basarabiei cu România. Un neam nu poate sta amputat la nesfârșit, victimă a unei istorii nedrepte și condamnate în întreaga lume. Unirea are consecințe pe toate palierele – de la cel militar, la cel economic – și putem accepta ideea că e greu să o înfăptuiești. Dar cu atât mai mult!… Este sensul fișei postului de președinte al României. Să nu uităm că Ziua Națională a României este Ziua Marii Uniri.
Dacă vrei să faci treabă și ai proiecte, înseamnă că ai materie primă pentru comunicare. Și atunci poți să apari la televiziuni, să vorbești la radio și să faci conferințe de presă periodic pentru că ai ce spune. Până la urmă, un președinte viu este propriul său purtător de cuvânt.
P.S.: După aproape douăzeci de ani, scriu iar în „România liberă“. Atunci eram tânăr și credeam că scriind la „România liberă“ pot schimba lumea. Acum nu mai sunt așa de tânăr. Dar cred la fel. Mulțumesc colegilor care au rămas pe baricadă!
