Ca de obicei, în România nu există dezbatere despre argumente. Contează doar argumentul pe care îl invoc eu – evident, pentru că mă ajută să demonstrez că adversarul meu e un ticălos. Am (re)văzut asta cu ocazia polemicilor despre proiectul legii pensiilor speciale ale parlamentarilor.
De o parte sunt argumentele susţinătorilor legii – aproape exclusiv parlamentari din coaliţia guvernamentală. Ei spun că, nefiind plătiţi cu salariu, ci cu indemnizaţie, anii petrecuţi în Parlament nu se adaugă la vechimea în muncă. În plus, spre deosebire de alţi cetăţeni, parlamentarii nu pot (cu câteva excepţii) să aibă alte activități care să le aducă venituri. Aşadar, un parlamentar cinstit, care trăieşte exclusiv din indemnizaţia primită (cam 1.000 de euro lunar, net), s-ar putea găsi, după câteva mandate, în situaţia de a ieşi la pensie fără a avea stagiul de cotizare complet, ca şi cum în toată perioada mandatului ar fi fost neangajat; aşadar, ar fi obligat să trăiască dintr-o pensie extrem de mică. Cu alte cuvinte, ar fi penalizat pentru că a îndeplinit această demnitate.
Ar mai fi de spus că pensia specială (“indemnizaţia pentru limită de vârstă”, cum e denumită în lege) pentru parlamentari există în aproape toate statele Uniunii Europene, inclusiv în Parlamentul European; la fel de adevărat e că foştii şefi ai statului beneficiază, pe toată durata vieţii, de o indemnizaţie egală cu 75% din indemnizaţia preşedintelui în exerciţiu. În sfârşit, alte pensii speciale, cum ar fi cele ale magistraţilor, sunt mult superioare celor votate prin legea în discuţie. Trecem peste “argumentele” total găunoase, de genul “parlamentarul este ales al poporului, deci i se cuvine tratament special”.
De cealaltă parte avem adversarii proiectului de lege, respectiv politicienii din Opoziţie şi majoritatea criticilor “clasei politice” din societatea civilă. Argumentele sunt că, votând această lege specială, parlamentarii au abuzat de poziţia de legiferatori. Cu alte cuvinte, se află în conflict de interese, pentru că decid în favoarea propriilor persoane. Mai mult, pensiile speciale ar constitui un privilegiu incompatibil cu principiul egalităţii în faţa legii.
Ar mai fi argumentul că parlamentarul nu munceşte cât un salariat adevărat (C.T. Popescu): “Muncesc pentru asta vreo 400 de ore. În condiţiile în care un angajat normal din ţara asta munceşte 2.000 de ore şi trebuie să vină acele opt ore la firma unde lucrează” – socoteală învăţată, probabil, de la Traian Băsescu, care ştia că un profesor munceşte 20 de ore pe săptămână, deci şi-ar merita salariul de mizerie. Fondul Monetar Internaţional a acuzat povara bugetară pe care ar reprezenta-o reintroducerea pensiilor speciale. Şi din această enumerare voi omite pseudo-argumentele de genul “sunt toţi nişte infractori”.
Ei bine, nu am văzut niciun reprezentant al uneia dintre tabere care să se refere cu bună-credinţă la argumentele celeilalte tabere. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, am fi constatat că este normal ca aleşii să primească o pensie pentru anii în care activează în Parlament. Am mai fi constatat că, în condiţiile în care pensia medie pentru limită de vârstă este de 1.020 lei (atenţie, fără a lua în calcul pensiile anticipate, de invaliditate etc., ci doar pe cele pentru care s-a muncit o viaţă), a primi, pentru numai patru ani de mandat, 1.300 lei (care se adaugă pensiei obişnuite, cuvenite pentru restul anilor de muncă) este disproporţionat.
Dacă ar fi existat un dialog real între cele două tabere, s-ar fi putut ajunge la o soluţie care să ţină cont de ambele serii de argumente. De exemplu, s-ar fi putut legifera ca anii de mandat să se considere vechime în muncă (aşa cum se întâmplă cu stagiul militar şi anii de facultate). Pentru aceşti ani, statul ar putea plăti o contribuţie echivalentă CAS-ului datorat de un salariat cu venit egal cu indemnizaţia de parlamentar. În acest caz, sumele respective ar fi luate în considerare la calculul pensiei de vârstă, conform regulii contributivităţii, ca pentru toţi muritorii.
Aceasta, sau altă soluţie rezonabilă, ar fi putut fi adoptată dacă Parlamentul ar fi fost ce trebuie să fie, adică locul dezbaterii. În fapt, aşa cum din păcate se întâmplă mai tot timpul, decizia a fost tranşată prin vot, majoritatea impunându-şi punctul de vedere. Rezultatul este, evident, dezechilibrat.
Mircea Kivu este sociolog
