În urmă cu vreo câteva decenii, învierea Mântuitorului avea, pentru ceata de prichindei cu care împărţeam prefacerile copilăriei, o cu totul altă semnificaţie. Sărbătoarea era structurată în trei etape: noaptea Învierii, prima zi şi, respectiv, a doua zi de Paşte. Ea oferea ocazia de a atinge trei obiective, imposibil de realizat în restul anului: joaca legală cu focul, ciocnitul ouălor roşii în cadrul concursului intitulat „cel mai tare ou”, precum şi mersul „la udat”, menit a aduce câţiva bănuţi pentru bomboane şi îngheţată.
Ocolul catedralei, la miezul nopţii, era extraordinar. Aveam lumânarea aprinsă în mână şi totuşi ameninţarea mamei potrivit căreia „dacă te joci cu focul faci pipi în pat” nu-şi producea efectul. Urma concursul, despre a cărui efervescenţă şi îndârjire mărturiseau cojile de ouă risipite prin toată curtea. Sărbătoarea se încheia cu numărarea bănuţilor adunaţi în campania de parfumare a fetelor şi soţiilor vecinilor şi cu depozitarea lor în puşculiţele de porţelan.
Ioan Ciorca, scriitor
