Deşi în urmă cu trei ani obţinuse mai mult de jumătate din voturile exprimate de bucureşteni, rar mi-a fost dat să văd o mai consistentă explozie de bucurie pe reţelele sociale decât în duminica în care s-a aflat vestea arestării primarului Sorin Oprescu. În loc să deplângă dispariţia subită a fantasmei autostrăzii suspendate, bucureştenii jubilau acum mai ceva ca la câştigarea unui turneu de Grand Slam de către Simona Halep.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai de neînţeles, conform unui sondaj IRES făcut la scurt timp după duminica fatală, 53% dintre bucureşteni l-ar vota pentru un nou mandat (e drept, cu un bemol: “în cazul în care s-ar dovedi că acesta este nevinovat”). Desigur, am putea “citi” această informaţie prin prisma prezumţiei de nevinovăţie de care ar trebui să beneficieze până şi primarul acum suspendat. Dar nu, prezumţia de vinovăţie este un principiu juridic şi funcţionează în sala de judecată. Pentru opinia publică, vinovăţia sau nevinovăţia sunt atribuite în funcţie de concordanţa sau disonanţa cu informaţiile şi etichetările anterioare. Suspiciuni de corupţie legate de Oprescu existau mai demult – era greu de crezut că omul ar fi complet străin de afacerile penale ale directorului de la infrastructură (da, cel care trebuia să facă autostrada suspendată) şi ale consilierului său personal; e drept, nici aceştia condamnaţi de vreo instanţă, dar, cum spuneam, asta e mai puţin relevant.
De fapt, avem destule exemple prin care se poate argumenta că, cel puţin din punct de vedere electoral, acuzaţia de corupţie nu e un handicap insurmontabil. Avem cazul primarului din Slatina, ales după ce fusese condamnat definitiv (cu suspendare) pentru corupţie. Politicienii ştiu asta, dovadă că, iată, organizaţia judeţeană a PNL nu exclude posibilitatea de a-l susţine la Râmnicu Vâlcea pe celebrul Mircia Gutău, ieşit din închisoare după ispăşirea unei condamnări pentru corupţie.
Aparentul paradox provine din tratarea “opiniei publice” ca pe un bloc omogen. În realitate, cei 53% care l-ar vota în continuare pe Oprescu sunt cei care l-au votat şi în 2012 (fie direct la urne, fie prin neparticipare). O analiză a secţiilor de vot în care a obţinut atunci scoruri foarte bune (peste 65%) indică o concentrare a susţinătorilor în cartierele de blocuri relativ bine situate (Ion Mihalache, 13 Septembrie, Floreasca, Tineretului, partea dinspre centru a Drumului Taberei). Alegătorul tipic din aceste secţii e “cetăţeanul de la bloc” care a avut ceva noroc în viaţă. Valorizează cu predilecţie propriul confort – nu prea îi pasă că s-au distrus hectare de spaţii verzi atât timp cât el are posibilitatea să-şi parcheze maşina sub fereastra apartamentului. Este în general bucureştean abia la prima generaţie, deci e puţin sensibil la criticile unor ONG-işti privind demolarea câtorva zeci de clădiri de patrimoniu (de altfel, în zonele locuite preponderent de bucureştenii “de tradiţie” n-a prea strâns multe voturi).
Votanţii lui Oprescu (adesea, ei înşişi beneficiari ai unor conjuncturi favorabile) nu-i poartă acestuia prea multă pică pentru că, probabil, ar fura din banul public. Ei sunt adepţii ideologiei conform căreia “toţi fură, ăsta măcar mai şi face câte ceva”. Nu contează că ce face e cam scump (cazul Pasajului Basarab) sau fără noimă (cazul arterei Buzeşti-Berzei, care se termină în coadă de peşte undeva, în spatele Facultăţii de Drept).
Tot din “opinia publică” fac parte şi cei care au declanşat explozia de bucurie prin reţelele de socializare. Ei nu l-au avut niciodată la inimă pe “doctorul” care refuzase programatic orice dialog cu diversele organizaţii ale societăţii civile. Dacă ne aducem bine aminte, în primăvara lui 2012, pe Facebook alegerile fuseseră detaşat câştigate de Nicuşor Dan.
Din punctul de vedere al “opiniei publice”, arestarea lui Sorin Oprescu este simultan rezultatul unor maşinaţiuni politice şi un act justiţiar venit prea târziu. Adică, nimic inteligibil. Cel mai probabil, PSD va considera prea riscant să îşi mai asume, în 2016, o candidatură a “independentului” Oprescu. Aşa încât, cei 53% care acum l-ar vota vor trebui să-şi găsească un alt “tătuc”.
Mircea Kivu este sociolog
