Dacă ar exista prezentul continuu în publicistica românească, acesta ar trebui să se numească Octavian Paler. Comentariile sale sunt atemporale. O lecţie de jurnalism care răstoarnă paradigma vieţii de o zi a unui material publicistic. Ar fi împlinit 90 de ani.
Fostul director al „României libere“ a rămas în conştiinţa elitelor româneşti ca ultimul intelectual moral.
În vremurile de cenzură a făcut din acest ziar cel mai citit cotidian. În timp ce alte publicaţii nu mai pridideau cu elogii, el a introdus „faptul divers“. A refuzat să publice zilnic maculatura partidului comunist. S-a refugiat în mitologie pentru a oglindi răul din actualitate. Când oficinele de partid descriau „putreziciunea capitalismului“, el contempla amărăciunea din privirea statuii lui David din Galleria dell’Accademia, a vechii Florenţe, şi interpreta legendele antice în cheia parabolelor. Nu a fost un credincios habotnic, spunea că nu ştie să se roage fără să se teamă că face un gest convenţional, dar a interpretat în cheie hristică rătăcirile lui Don Quijote.
În timp ce unii organizau aşa-zisa rezistenţă prin cultură, cu disidenţe de tip „Mihail, câine de circ“, Octavian Paler îşi pregătea un „destin sau o biografie“.
Publicistica sa e mai actuală decât oricând. La fel ca a lui Mihai Eminescu.
Octavian Paler şi-a pregătit temeinic soclul. Plecat din Lisa natală, a învăţat de mic planurile devenirii, şi-a cultivat inteligenţa cu răsadurile alese din grădina inteligenţei occidentale, fiind un profund gânditor anacronic. Opera sa e o eliberare din păcatul originar. A fost un hedonist. Şi-ar fi dorit să fie perceput drept un stoic al zilelor de azi. Dar cine să-i înţeleagă „vertijul retoric“?
L-am descoperit după revoluţie în redacţia „României libere“. Reuşea să fie colocvial cu oricine, de la şofer la dactilografă. Formulele de adresare erau simple. Politicoase. Ştia să sărute mâna domnişoarelor şi a doamnelor. Vorbea direct. Pe înţelesul tuturor. Nu dădea lecţii. Părea un dascăl chibzuit. Nu şi-a făcut discipoli. Era un romantic întârziat, un rătăcit în progresul tehnologic. A murit cu bătrâna lui maşină de scris. A refuzat computerul. Orice principiu tehnic îl exaspera.
Ca tânăr jurnalist, am avut privilegiul de a-i îngriji delcoul Daciei sale uzate. Îi plăcea să asculte. Un sensibil incorigibil, iubea tinerii cu aspiraţii înalte. Nu-şi împărtăşea trăirile. Încruntările-i nu erau ţinute dăscăleşti, ci meditaţii profunde. Vorbindu-ţi despre disperarea lipsei Arcadiei din peisajul Greciei actuale, dintre Halkidiki şi Muntele Olimp, îţi sugera abstract forţa gândirii antice şi actualitatea războaielor mitologice.
Un sentimental profund, atehnic total, urmărea mai mult progresul devenirii umane decât progresul erei informatice. Îi plăcea să vadă omul suind din istorie. Antropolog fin, se certa cu zeii pentru a nu răbufni contra elitelor de pradă. Extrem de vanitos cu lumea politică, n-a avut iluzii cu nimeni. Ştia esenţa crudă a politicianismului, dar nu explica şi nu personaliza răul. Te lăsa să înţelegi singur retragerile strategice şi disperările sale colocviale. Iubea mulţimea, dar se temea de prostul fudul. Aducea atingeri fine impostorului de sub reflectoare, fără a-l nominaliza. Aici se ascundea forţa sa nebănuită. Cuvântul îi era înţepător. Vitriolant, uneori. Prin fineţe, spunea mai mult decât o turmă de huiduitori. Avea rafinament şi stil. Ţinută şi modestie. Asemenea unui duhovnic, dădea ascultare. Îi plăcea să audă idealurile altora. Se certa doar cu sine. „Înainte de a judeca pe alţii, mă judec pe mine“, avea de multe ori să spună.
Prezent în studiourile unei televiziuni, am povestit un eveniment din viaţa mea.
Odată, se întâmpla prin 1996, chiar de ziua mea, un oarecare cap de listă CDR câştiga alegerile prezidenţiale. Intrasem în redacţia „României libere“ urlând: „Am învins!“. Octavian Paler mi-a replicat: „Poate aţi câştigat dumneavoastră ceva, eu mă voi întoarce la disperările mele“. În primăvara anului următor, avea să mă tragă de mânecă, la Bookfest: „Nu mă mai cunoaşteţi? Sunteţi acum la putere“.
N-aveam de ce să-i explic că puterea mea nu era mai departe de a domniei sale. Continuam să scriu… comunicate de presă la PNŢCD. Îmi mărturisea că, la fel ca orice intelectual, e şi el curios: „La Scroviştea (reşedinţa preşedintelui), chiar vine cerbul la masa din pridvor?“. Spăşit, dădeam să plec, recunoscându-i că nu auzisem de asemenea privilegiu prezidenţial. Totuşi a insistat: „Dacă tot aveţi puterea, rogu-vă, să fiu şi eu măcar o dată în viaţă la masă cu preşedintele“. Cocoş, am replicat în gând: „Floare la ureche". Credeam că cererea formulată se poate rezolva. Am luat drumul Cotrocenilor, pentru a prezenta doleanţa scepticului care slujise speranţa, în dezacord cu trăirile sale (asta am aflat mai târziu). Un oarecare consilier, azi cu o avere uriaşă, retras prin Monaco, ca într-o grădină cu bunătăţi, m-a întrebat sec: „Cine e Octavian Paler, ca să aibă aşa o pretenţie nesimţită?“. I-am replicat nervos, cu pumnii strânşi: „Nu ştiu ce vei fii tu pe scara timpului, dar Paler va urca pe soclu“. După câteva luni de aşteptări, în care n-am avut curajul să-l sun, m-am trezit cu un telefon de la cabinetul preşedintelui. Octavian Paler scrisese celebrul editorial „Scafandrii puterii“, prin care deplângea singurătatea preşedintelui, apărat până şi de plevuşca marină. Nervos, preşedintele de atunci m-a apostrofat: „Chiar Paler?!“. Potopul de vorbe pornit n-a mai admis şi audierea argumentelor mele despre motivul supărărilor colocviale ale directorului de atunci al „României libere“.
Octavian Paler rămâne un reper, iar respectivul – un fost preşedinte.
De tânăr se întreba dacă lucra la destin sau la o biografie. Cititorii săi pot găsi răspunsuri. Scrisorile imaginare sunt taine ale răvăşirii înţeleptului, dezarmat în faţa puhoiului mediocrităţii. „Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că urletul meu e, în realitate, un plâns“, scria atât de patetic, în cărţi de-o robusteţe arhitecturală.
Ce director de ziar şi-ar mai da azi demisia din cauza unei virgule între subiect şi predicat, apărută dintr-o neglijenţă editorială?
Ultimul intelectual moral a lăsat o operă cuprinzătoare. Vrei să ştii cum să condamni răul fără a-l personaliza, cum să-ţi baţi joc de politruci vorbind despre scafandrii plajei, unde umblă îndeobşte şi împăratul gol? Ai un model în scrierile lui Octavian Paler. Precum un înţelept antic, şi-a premeditat destinul. Ca fiu de ţăran, a ştiut să-şi valorifice la maturitate agoniseala de-o viaţă. A citit mult, a călătorit şi a iubit viaţa. S-a mărturisit pe sine, nu din-tr-un exerciţiu de admiraţie, doar dintr-o pornire romantică a omului înzestrat cu inteligenţă. Casa lui era plină de fişe. Nota şi interpreta. Judecăţile lui nu erau abstracte, doar logice. Treaz, în timpul beţiei colective de după revoluţie, a interpretat partiturile antice în cheia prezentului continuu. Opera sa e nemuritoare. Ancorat în trecut, scrierile sale vor colinda mările viitoare. A avut în Georgeta Dimisianu un editor de mare rafinament. Păcat că nu şi-a găsit un traducător. Poate asta va fi misiunea generaţiilor viitoare, care vor duce mai departe zidirile morale ale contramaistrului din şantierele de moloz.
Într-o perioadă a gangsterismului de cazemată, a răsturnării valorilor, fiul de ţăran din Lisa, plecat în lume să se judece mai mult pe sine, a construit o biografie unică în istoria poporului român. Putem spune că Octavian Paler, romanticul întârziat, rămâne ultimul intelectual moral al vremurilor de după plecarea Seniorului la cele veşnice.
A interpreta visele, în chei mitologice, înseamnă a fi mereu prezent în freamătul cetăţii. Halebardierii şi inorogii vor ţinti poate vulturul de pe soclu, dar povestea vieţii sale e fără de sfârşit.
