De ce il adora europenii pe noul presedinte ales al Statelor Unite, Barack Obama? Ce intrebare stupida, ati putea spune. E tanar, arata bine, e inteligent, stie sa inspire, e educat si cosmopolit si, mai presus de toate, promite o schimbare radicala fata de cea mai putin populara administratie americana din istorie. Comparati-l cu rivalul sau, John McCain, care vorbea despre schimbare, dar care pentru cei mai multi europeni reprezenta exact opusul ei.
si totusi e ceva ciudat in aceasta manie europeana legata de un politician american negru, chiar daca stim cu totii ca un presedinte sau prim-ministru de culoare (ca sa nu mai spunem ca-l cheama si Hussein) este de neinchipuit pentru Europa. Sau poate tocmai despre asta e vorba.
Europenii au fost mult timp gazde ospitaliere pentru starurile afro-americane. Ganditi-va la Josephine Baker, care i-a vrajit pe parizieni si berlinezi intr-o perioada in care negrii nu puteau vota – sau chiar folosi aceleasi toalete ca albii – in multe parti ale Statelor Unite. Orase ca Paris, Copenhaga, Amsterdam au fost un refugiu pentru muzicienii de jazz afroamericani care incercau sa scape macar temporar de rasismul institutionalizat. Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul altor artisti. James Baldwin, de exemplu, si-a gasit un nou camin in Franta.
Pentru ca in Europa erau doar foarte putine persoane de culoare, adulatia fata de starurile afroamericane li s-a potrivit europenilor manusa. Ii facea sa se simta superiori americanilor; se puteau bate singuri pe spate laudandu-se cu lipsa de prejudecati rasiale. Atunci insa cand, dupa anii ’60, mase largi de oameni din tari nonoccidentale au inceput sa vina in Europa, perspectiva s-a dovedit a fi iluzorie. Totusi, iluzia era ceva placut atat timp cat s-a mentinut, iar actuala Obama-manie ar putea contine si un element de nostalgie, pe langa cel de speranta.
Celalalt motiv pentru marea dragoste pe care europenii o simt fata de Obama e ca acesta pare mult mai mult decat un american. Altfel decat McCain, un erou american get-beget, Obama arata ca un cetatean al lumii. Cu un tata kenyan, Barack Obama dispune de aura asociata odinioara miscarilor de eliberare din lumea a treia. Nelson Mandela a mostenit si el aceasta aura, a intrupat-o chiar. O parte din ea se rasfrange acum si asupra lui Obama.
Toate acestea nu i-au fost de cine stie ce folos acasa. Ar fi putut chiar sa-i dauneze. Populistii republicani au incercat mult timp – uneori cu succes – sa-si prezinte adversarii democrati ca elitisti "neamericani", intelectuali, genul ala de oameni care stiu franceza: pe scurt, "europeni".
Cand Obama si-a tinut discursul mobilizator in cartierul berlinez Tiergarten, in luna iulie, in fata a 200 de mii de germani care exultau, cota sa de popularitate a scazut in SUA, in special in vechea "centura ruginita", zona industriala din Ohio si Pennsylvania. Era riscant de aproape de o imagine prea europeana. Dar europenii reali l-au iubit.
Insa principalul motiv al Obama-maniei ar putea fi mai complex. Devenise foarte popular printre analistii si comentatorii europeni sa puna sub semnul intrebarii statutul SUA de mare putere, cu atat mai putin al unei puteri care are capacitatea sa mai inspire pe cineva. Mai mult sau mai putin, ei nu faceau altceva decat sa reactioneze la opinia publica.
Multi dintre cei cu mentalitate liberala si-au exprimat, de multe ori cu regret, deziluzia profunda fata de America intunecatilor ani Bush. Crescusera cu ideea unei Americi la care merita sa te uiti ca la un model, o baliza a sperantei. America, desi nu lipsita de greseala, inspira ideea unui viitor mai bun, producea filme teribile, inalta cladiri marete, era tara rockului, a lui John F. Kennedy si Martin Luther King. Acum, aceasta tara era complet intinata de razboaie nesabuite, practici de tortura oficial aprobate, sovinisme grosiere si o aroganta politica iesita din comun.
Altii au exprimat aceeasi dezamagire cu un aer de bucurie netarmurita fata de decesul caprei vecinului. In sfarsit, aceasta mare natiune, aroganta si fatalmente seducatoare, care a umbrit atat de mult timp Lumea Veche, a fost ingenuncheata. Urmarind ascensiunea Chinei, Rusiei si Indiei, dezastrul american in Orientul Mijlociu, era tentant sa crezi ca puterea americana nu mai conta chiar atat de mult. O lume multipolara, credeau multi, era de departe de preferat unei doze mai solide de Pax Americana.
Insa asemenea proiectii nu puteau niciodata ascunde pe de-a-ntregul o anxietate suparatoare. Cati europeni (sau asiatici, daca tot veni vorba) ar fi cu adevarat mai fericiti sa se supuna puterii superioare a Chinei sau Rusiei? Pe dedesubtul discursului increzator de negare a puterii americane, se isca in continuare dorul de o perioada mai sigura, in care lumea democratica isi putea lasa capul colectiv pe umerii lati ai Unchiului Sam.
si asta este probabil o iluzie. Prea multe s-au schimbat de la Planul Marshall, de la podul aerian al Berlinului si de la criza rachetelor din Cuba. Dar nu cred ca visul american a murit inca in Europa. Obama-mania pare ca l-a resuscitat.
Alegerea lui Obama a demonstrat ca in America sunt realizabile lucruri de neinchipuit in alta parte. Atat timp cat asta e situatia, SUA, ca primus inter pares, pot fi in continuare privite ca aparatoare ale libertatii noastre.
Europenii – si altii – se pot uita cu suprindere la ascensiunea Chinei si pot spera sa gaseasca un modus vivendi cu Rusia, dar fara sperantele insufletite de aceasta republica extraordinara, reprezentand tot ce e mai bun si concomitent tot ce e mai rau in incercata noastra lume occidentala, ne-ar merge tuturor mai rau. In inima lor, toti europenii stiu asta. Din acest motiv sunt si atat de innebuniti de alegerea lui Obama.