S-a împlinit un an de când societatea românească a arătat că este atât de disfuncțională încât nu poate nici măcar să-i apere pe cei incapabili de a se apăra singuri – și despre care spunem că sunt viitorul nostru – de colții unor carnivore mari aflate în libertate. Suntem – întreaga societate – o adunătură de netrebnici. Ne-au mâncat câinii viitorul. Și noi, neisprăviții, încă îi căutăm de covrigi în coadă.
Pe lângă o prietenie pe care adesea n-o merităm, foștii lupi sălbatici – convinși să ne păzească de alte fiare pe vremea când oamenii erau oameni, nu nevolnici – ne-au dat și un cuvânt. Unul ce rezumă – în orice moment al istoriei și în orice loc – atitudinea puternicilor zilei față de popor: cinismul. Sau, dacă stăm să-l ascultăm pe un filozof german contemporan nouă (1), chiar două cuvinte și, subsecvent, două atitudini diferite: kynismul, rezistența și demistificarea populară a discursului puterii și cinismul, represiunea conducătorilor față de demascarea originilor „murdare” ale puterii lor.
O singură întâmplare a devoalat întregul sistem de minciuni cinice deschis de „statul ocrotește familia” din comunism și continuat cu învățământul gratuit prevăzut de Constituție (32,4) și pomenile cu scop electoral precum cornul și laptele sau microbuzele școlare. A afirma grija statului față de copii, în condițiile în care din pricina unor incompetenți – sau hoți, e treaba justiției să lămurească tot mai desele episoade de acest fel – maternitățile rămân fără vaccinuri, este o nerușinare.
O reclamă se încheie cam așa: „și unde, dacă nu la școală, pot învăța valoarea cinstei?”. Răspunsul vine scurt: oriunde, numai acolo nu. La școală – precum în orice instituție ce are legătură cu statul – învață necinstea. Învață că, pentru a câștiga voturi, puterea dă amnistii fiscale, „iertându-i” în numele nostru pe cei care au încasat ilegal – ilegalitate constatată de instituții ale aceluiași stat – sume de bani, nu de la stat, că e abstract și n-are, ci de la noi toți. Iar sindicatele dascălilor de la care cică ar trebui să învețe copiii cinstea salută, cu cinism, pomana electorală nelegiuită.
Minciuna este însă mai sofisticată, iar gaura din buzunarele noastre mai mare: plătim o Curte de Conturi pentru a constata fărădelegea, plătim și un parlament care o amnistiază, și-o să-i plătim în continuare să ne învețe copiii ce e cinstea pe cei prinși cu mâna în pungă. Dar minciunile sunt nenumărate, iar cei care ar trebui să readucă cinstea în societate sunt complici activi sau tăcuți la acestea.
Școala nu e gratuită ci costă, și încă mult. Dar nu asta ar fi problema, ci faptul că nu e an în care să nu auzim de scandaluri cu manuale; părinților le sunt băgate pe gât – cu largul (și interesatul?) concurs al cadrelor – tot felul de „materiale didactice” și alte caiete, adesea prost făcute, adesea inutile, dar mereu scumpe. Întreg sistemul este construit în totalul dispreț al nevoilor reale ale părinților: orarul majorității grădinițelor cu program prelungit se încheie când aproape toți oamenii ce lucrează altundeva decât la stat sunt încă la muncă, iar vacanțele sunt cu cel puțin o lună mai lungi decât concediile părinților. Nici măcar de rezolvarea unor astfel de amănunte nu se ocupă grijuliul nostru stat.
Și atunci cum să ne mirăm că, imediat după tragedie, nimeni din cabinetul domnului Ponta nu s-a gândit să treacă măsurile de rezolvare a problemei maidanezilor prin ordonanță de urgență? Nu că n-ar fi legiferat așa diverse aberații, de la lucruri la limita constituționalității până la diverse tichii de mărgăritar… Dar cinismul e cinism, așa că premierul și-a regăsit spiritul democratic și a refuzat să rezolve problema prin ordonanță de urgență, arătând că Parlamentul este cel care trebuie să legifereze.
Numai că premierul declarase că e împotriva eutansierii. Amestec de cinism și obediență de cățel, lucrurile au fost tergiversate cât s-a putut, cu întârzierea sau zădărnicirea legii prin normele de la ANSVSA și cu amânarea contestării unei decizii de suspendare a acelorași norme, atacate la Curtea de Apel București de cel mai vocal și cinic ONG pro-maidanezi, care argumenta la un moment dat că sterilizarea este mai ieftină decât eutanasierea, în completa ignorare a faptului că prin castrare câinii nu rămân fără dinți (sau, într-o formulare perfect kynică, „câinii mușcă, nu f…”).
Cinismul guvernamental a fost urmat de cel al justiției, care abia la mai bine de un an distanță a găsit cu cale să judece cazul, fără însă a intra și în viesparul de interese de tot felul care a făcut posibilă tragedia. Pentru că e de văzut cum s-a ajuns ca nici proprietarul terenului și nici cel al parcului (primăria) să nu-și îngrădească terenurile. Și mai e o minciună de un cinism înfiorător: acțiunile „dezinteresate” ale organizațiilor de apărători și iubitori. Care, se pare, au învățat de la stat că dacă rezolvi o problemă, îți dispare obiectul de activitate și rămâi fără un os de ros.
Cinismului de stat i s-a alăturat cel al „iubitorilor” de animale: de la atacurile inumane ale unui patibular (despre care înțeleg că va fi în din nou prezent pe ecrane) la duioșii firești, dar dubioase în moment și context, până la manipulări grosiere cu vinovăția bunicii și protecția copilului, născute ori din înțelegerea modestă a unor concepte de drept, ori dintr-un parapon de jună la balul sătesc căreia i s-a furat prim-planul (unei probleme, altminteri gravă și la fel de cinic tratată de guvernanți).
În filozofie, cinicul chintesențial este Diogene, unul dintre denunțătorii totalitarismului dement al marelui Platon, alături de Antistene. Diogene Câinele, cel cu vorba mușcătoare și care-și râdea de puternicii vremii, de fandacsiile și veleitățile lor, este cel despre care se povestește, printre altele, că trăia precum un câine, mânca și defeca în public. Arată altfel viața noastră politică?
Societățile se construiesc greu. Moise le-a scris evreilor în Cartea Sfântă să-și ia cu ei o lopată ca să-și acopere excrementele (2). Naturalia non sunt turpia (3), se zice, dar unii se mai plâng de rahații de câine de pe străzi, un susținător al singurului candidat prezidențial coerent și consecvent cu principiile sale joacă șotronul printre rahații de pe trotuar și din politică, alții se plâng de scatocrație (mă rog, partitocrație, dar toatepartideleaceeașimizerie, nu?), dar când e să pună mâna pe mătură și să curețe trotuarele ne anunță că ei nu se coboară la astfel de îndeletniciri septice. Și teoreticianul în și dez-mierdării ne anunța cândva, ritos, că a votat în alb când cu introducerea uninominalului croit de cinicii științei politice.
După 25 de ani de luptă cu dulăii cei grași moșteniți de la statul comunist, societatea românească arată precum trupul copilului sfâșiat de câini: doar tălpile-i mai sunt întregi. Suntem mereu nervoși, plini de ură, săraci material și săraci cu duhul, fără orizont și fără viitor. Ne rânjim colții unii la alții pe stradă și dăm din coadă pentru o cizvârtă de la masa bogaților. Fugim cu coada-ntre picioare din fața agresiunii unui stat ineficient și corupt, în loc să-i alungăm pe cei care ne umilesc și ne fură în fiecare zi. Iar mare parte din presă, așa-zisul câine de pază al democrației, în loc să-i latre măcar pe cei ce distrug cu bună-știință și cinism societatea, le mănâncă din palmă moștenitorilor Securității și Partidului și latră la lună sau amușină bălos pe la dosul potăilor mondene.
Gestul simbolic al condamnării comunismului ca regim criminal, deschiderea arhivelor fostei Securități prin CNSAS și ecarisajul judiciar întreprins de Justiție și DNA cu ajutorul serviciilor de informații au devoalat originile puterii din ultimul sfert de veac în fostul organ de represiune comunist și în fostul PCR. Așa că javrele lui Ceaușescu au reacționat cu cinismul deja știut: cel care a făcut posibile aceste demistificări ale „democrației originale” s-au adunat și au atacat. Așa am avut două încercări de demitere a președintelui, ambele conduse de un turnător la Securitate și infractor trimis – târziu – la pușcărie, și amândouă căzute la testul votului popular.
Acum avem de votat din nou. Unul dintre cele mai eficace instrumente ale puterii cinice este aruncarea ciozvârtei. Pomana electorală. Trebuie să învățăm, ca societate, să refuzăm asta. Să nu mai fim sclavii celui pus să ne servească – statul. Să ieșim din târguiala voturi contra pomeni. Cum a spus Diogene după ce i-a fugit sclavul Manes: dacă Manes poate trăi fără Diogene, și Diogene poate trăi fără Manes.
S-au mai rărit și câinii de pe străzi, și javrele din politică. Lațul de hingher și mătura funcționează, tot ce avem de făcut este să le asigurăm buna funcționare în continuare. Să nu-i mai ascultăm pe cinici, fie ei populiști sau elitiști, politicieni sau ziariști. Trebuie să învățăm că doar noi putem să schimbăm ceva în viața noastră, prin legi bune și prin veghea permanentă pentru respectarea lor. Să respingem cinismul celor care spun că treburile publice nu sunt treaba noastră, ci a specialiștilor.
Ca să redevenim oameni în cetate, nu câini în haite. Să ne recăpătăm civismul și civilizația. Ca să nu ne mai mănânce câinii copiii și viitorul în timp ce noi le căutăm, neghiobi, covrigii din coadă.
***
1 – Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice – Polirom, 2003
2 – Deuteronom 23, 13
3 – Cele naturale nu sunt rușinoase
