De Gaulle a murit in 1970, acum 37 de ani, dar gaullismul infloreste. Aceasta specie atat de franceza a conservatorismului politic se reintoarce aproape intacta, cu ceva adaugiri neoliberale. Castigator detasat al alegerilor prezidentiale din 6 mai cu 53,06% din voturi, Nicolas Sarkozy reincarneaza peste decenii mesianismul gaullist. Presa franceza si buna parte din cea straina celebreaza victoria "magistrala" a "unificatorului" Sarkozy, iar trimiterea, involuntara poate, catre denumirea vechiului partid neogaullist al lui Chirac, RPR (Adunarea pentru Republica), transformat acum cinci ani in UMP (Uniunea pentru o Majoritate Prezidentiala, devenita in 2003 Uniunea pentru o Miscare Populara), este evidenta.
Sarkozy-reunificatorul Frantei a reusit pentru moment sa o divida. Dincolo de discursul "oamenilor de stat" din marile partide (UMP sau PS) si de apelul la calm, cele doua Frante pe care alegerile prezidentiale le-au mobilizat nu par dispuse sa se concilieze. Pastrand proportiile, situatia nu pare diferita nici in Romania, unde clivajul care separa cele doua Romanii pare sa fie la fel de serios, chiar daca altfel justificat. si in Romania gaullismul e de actualitate. In cunostinta de cauza sau facand proza fara sa stie, precum Monsieur Jourdain, Traian Basescu sustine o viziune semiprezidentiala apropiata de a Generalului.
Prezenta masiva la urne, de aproape 85%, si recordul absolut in privinta numarului de alegatori prezenti, 37 de milioane, reprezinta mai mult decat o victorie a democratiei electorale, un semn al fracturii ce divide societatea franceza: fata in fata, cele doua campuri, unul cu 20 de milioane, altul cu 17 milioane de votati, stau gata sa se infrunte din nou la alegerile parlamentare de peste o luna.
Alegerile prezidentiale franceze din mai 2007 se aseamana destul de mult cu cele din SUA din noiembrie 2004. si atunci, prezenta masiva la vot – cea mai importanta, ca proportie, de la alegerea lui Kennedy in 1960 si cea mai importanta ca numar – si mobilizarea electoratului conservator evidentiau falia care despartea cele doua Americi, iar asta nu i-a asigurat lui George Bush legitimitate pe termen lung. Astazi cota de incredere de care se bucura presedintele american e de doar 28%, iar in noiembrie 2006 majoritatea a basculat in ambele Camere la adversarii sai. Daca ramanem in perimetrul francez, chiar daca pe 5 mai 2002 Jacques Chirac obtinea un scor istoric, 82,21%, legitimitatea sa nu a rezistat timpului. Va reusi mult controversatul Sarkozy acolo unde nu a reusit predecesorul sau? E greu de anticipat, iar primul sau discurs de presedinte ales nu lasa prea multe sperante.
Succesul lui Sarkozy este rezultatul unei combinatii savante intre marketingul electoral si frica. Dupa 1969, cand De Gaulle era obligat sa demisioneze dupa esecul referendumului pentru descentralizare, cu fiecare din cei patru presedinti gaulismul trecea in istorie. Legendarul general devenea presedinte in 1958 printr-o autentica lovitura de stat constitutionala, profitand de frica generata de instabilitatea politica si de revolta militarilor din Algeria. Asa se nastea Republica a V-a, aflata acum spre apus. Simetric, tot frica l-a transformat pe Nicolas Sarkozy, dintr-un ministru de interne dur, intr-un candidat "realist", care si-a jucat mandatul pe cartea scaderii insecuritatii sau a imigratiei controlate, iar in final intr-un presedinte pe cat de patern pe atat de sever. si cum de la severitate la violenta nu e decat un pas – pe care ca fost ministru de interne l-a mai facut dand nastere violentelor din suburbii acum doi ani –, confruntarile dintre politie si manifestantii antisarkozyisti la Paris, Lyon, Marsilia sau Nantes anunta, poate, principala caracteristica a urmatorilor cinci ani.
Pentru cei ce sperau ca urmarile afacerii Dreyfus – care despartea apele intre stanga si dreapta acum o suta de ani – sa fie depasite, iluziile s-au spulberat. Nici mostenirea lui 1968, contestata vehement de Sarkozy in ultimele zile de campanie, nu a fost surmontata. Cele doua Frante sunt pe pozitii, pregatite pentru infruntarile viitoare, dar acest razboi a afectat deja de prea multe ori constructia europeana. Chiar daca Sarkozy a comunicat in primul sau discurs dupa anuntarea estimarilor ca "Franta se intoarce in Europa", a "conjurat" partenerii europeni "sa asculte vocile popoarelor care vor sa fie protejate" si "sa nu ramana surzi la furia popoarelor ce percep UE nu ca pe o protectie, ci ca pe un cal troian al tuturor pericolelor generate de transformarile lumii".
Contrar stereotipului promovat pe parcursul campaniei, nu proiectele, ci emotiile au dominat intreaga confruntare pentru prezidentialele franceze. si de o parte, si de cealalta s-a mizat pe afectivitate. Programele au fost simple anexe tehnice. Teama de imigratie si cliseele securitare l-au dus pe Sarkozy la Elysée. Dar emotiile vin si trec.
Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA
