Rareori in Istoria Romanilor tara sau tarile romane s-au bucurat de independenta deplina fata de alte tari mai mari sau mai puternice. Propensiunea catre agregare politica si militara intr-un sistem geopolitic a fost permanent prezenta in gandirea si practica liderilor poporului nostru. In subconstientul acestora a dainuit de-a lungul veacurilor ideea de apartenenta la un imperiu ca sursa de civilizatie si de protectie politica si militara. Pentru a exemplifica, este suficient sa amintim actele de „inchinare” a tarilor romane fata de regii Ungariei si Poloniei, iar mai tarziu – fata de Imperiul Otoman sau de cel Habsburgic. In epoca medievala, vasalitatea tarilor romane era cel mai adesea impusa cu forta. Si in epoca moderna statul roman a cautat protectia unor state mai puternice, prin tratate de alianta, in calitate de partener minor. „Suzeranii” principelui Cuza si mai apoi ai regilor Romaniei moderne au fost, pe rand, imparatul Napoleon al III-lea, imparatul Wilhelm al II-lea, Franta interbelica sau cancelarul Hitler. Ca apoi, dupa ultimul razboi mondial, statul roman sa intre sub dominatia bolsevicilor sovietici.
Si-a dobandit, oare, statul roman starea de independenta deplina dupa inlaturarea dictaturii comuniste? Greu de raspuns. Dupa revolutia din 1989, presedintele Ion Iliescu a incercat sa mentina tara in sfera de influenta politica si militara a fostei URSS si, mai apoi, fata de Federatia Rusa. A incercat, dar nu a reusit. Adevarul este ca aproape intreaga clasa politica a dorit ruperea relatiilor de vasalitate fata de imperiul de la Rasarit si plasarea Romaniei in sfera de influenta si protectie a Aliantei Nord-Atlantice si integrarea ei politica si economica in Uniunea Europeana. Realizarea celor doua proiecte politice va permite ordonarea tarii noastre in doua sisteme geopolitice care functioneaza pe baza unor valori si principii liber acceptate de toti partenerii. Romania, ca membru al NATO, este deja o realitate, iar aderarea la Uniunea Europeana este o chestiune de cateva luni. Visul romanilor de a se gasi „in rand cu lumea” din care tara noastra face parte va fi fost, astfel, implinit.
Mai are, oare, Romania nevoie de alte aranjamente politico-militare pentru a-si asigura independenta si a-si putea apara interesele de securitate in relatiile cu alte state? La prima vedere, ca si la o reflectie aprofundata, raspunsul la aceasta intrebare este, in opinia mea, negativ. Cele doua cojoace – NATO si UE – sunt suficiente pentru a ne apara de cele mai severe intemperii politice cauzate de factori externi. Presedintele Traian Basescu, spre surprinderea majoritatii liderilor politici romani, ca si a analistilor autohtoni si straini, impartaseste un punct de vedere diferit. El pare convins ca numai o relatie de alianta – bilaterala cu Statele Unite ale Americii sau trilaterala, incluzand si Marea Britanie – poate asigura interesele de securitate externa ale Romaniei. In consecinta, la preluarea mandatului de presedinte al statului, in luna decembrie 2004, el a lansat proiectul Axei Bucuresti-Londra-Washington, un fel de alianta politico-militara nedefinita si nestructurata. Intre timp, Londra nu a manifestat entuziasm fata de acest proiect, iar Washingtonul l-a acceptat fara prea multa tevatura. Tot ceea ce a inteles presedintele Bush din acest proiect a fost angajamentul Romaniei de a ramane alaturi de SUA in Irak si Afganistan, „pana in panzele albe”, si de a accepta amplasarea unor baze militare in tara noastra. In plus, americanii au mai inteles ca, in Romania, militarii lor pot face orice vor, pot comite infractiuni capitale fara sa suporte rigorile nici ale legii romane, nici ale legii americane. Baza juridica pentru acest statut privilegiat pentru militarii americani fusese deja asigurata prin acordul incheiat cu SUA de guvernul Nastase la 30 octombrie 2001. Prin acest acord, ca si prin promisiunile presedintelui Basescu, guvernul SUA a obtinut de la romani toate privilegiile si imunitatile posibile, ca si sprijinul politic si militar al statului roman pentru operatiunile sale militare in Orientul Mijlociu, fara a oferi nimic in schimb. Printr-o astfel de relatie cu Romania, SUA isi promoveaza interese externe proprii, care, evident, nu sunt si ale Romaniei, dupa cum nu sunt nici ale celorlalti parteneri din Alianta Nord-Atlantica. Prin angajamentele politice asumate fata de SUA, dar mai ales prin acordurile prost negociate cu aceasta tara, Romania a fost plasata intr-o relatie de quasi-vasalitate fata de superputerea mondiala care este Washingtonul. Este o relatie de vasalitate neimpusa, ne-necesara, dar cautata de presedintele Traian Basescu, chiar cu riscul de a deteriora relatiile tarii noastre cu principalele state membre ale Uniunii Europene. Interesul de a vedea instaurata democratia in Afganistan si Irak este incontestabil, dar acest obiectiv nu poate fi impus popoarelor acestor tari cu forta. Politica SUA de combatere activa a terorismului inspirat de doctrina religioasa a Islamului contine pericolul unor confruntari militare si in alte state din lumea musulmana. Ar fi, oare, in interesul Romaniei de a se vedea implicata in asemenea conflicte, in tari cu care pana acum n-a avut decat relatii amicale?
Iata cateva motive de preocupare care ar trebui sa determine fortele politice si inaltele autoritati publice sa reanalizeze raporturile cu Statele Unite pentru a se iesi dintr-o relatie de vasalitate inutila si periculoasa. O vasalitate fata de un stat care urmareste pe plan extern obiective pe care, daca nu le poate realiza singur, probabil nu va reusi sa le atinga nici cu ajutorul Romaniei.
