Cu toată pasiunea lui politică neobosită, Caragiale era excedat de discuţia despre sistemul politic şi era vizitat, se pare, de o somnolenţă constituţională irepresibilă. Cu acest exemplu ilustru în minte, destinat să demoralizeze orice incursiune onestă în hăţişul propunerilor şi contrapropunerilor contemporane de reformă constituţională, ar fi poate mai prudent să ne rezumăm la a exprima câteva nedumeriri:
1. Modelul francez. Atât preşedintele Băsescu (în baza Raportului Stanomir), cât şi Cristian Preda optează pentru un regim semiprezidenţial de tip francez în care preşedintele, ales direct, să conducă şedinţele de guvern, să poată dizolva Parlamentul şi, eventual, să aibă drept de iniţiativă legislativă. Atât unul, cât şi celălalt consideră că sistemul prezidenţial de tip american, în care preşedintele este şeful guvernului, nu este adecvat României, pentru că ar comporta nu se ştie ce pericole autoritariste şi, mai ales, pentru că nu există nicăieri în Europa. Nimeni nu pare să observe că, aşa semi cum este, sistemul francez acordă, în realitate, o putere sporită preşedintelui în raport cu modelul american. Preşedintele SUA nu poate dizolva Congresul (dar poate fi demis de el) şi nu are drept de iniţiativă legislativă. Deşi are o putere mai mare, preşedintele Franţei are, în realitate, o responsabilitate mai difuză decât preşedintele american. Republica a V-a e mai degrabă o monarhie electorală decât o Republică autentică şi nu există nici unul dintre cei şase preşedinţi care să nu fi abuzat de puterile sale. Cu alte cuvinte, sistemul francez funcţionează prost şi este cel mai apropiat de un fel de „dictatură controlată”.
2. Reorganizarea administrativ-teritorială. Pe cât este de clar că descentralizarea este absolut necesară, pe atât este de obscur obiectivul regionalizării. De ce să redesenăm harta? Avem modele de dezvoltare descentralizată mai potrivite pentru regiuni decât pentru judeţe? Scăpăm în felul acesta de baroni? Cum? Distrugem în acest fel sistemul de putere clientelar? Dacă da, cum? Dacă nu, la ce bun?
3. Uni versus bicameral. Care este obiectul discuţiei după referendum? Obiecţia că a fost „consultativ” este o ipocrizie. Obiecţia multora că poporul nu a fost informat, aşa cum afirmă Preda, despre interesele colective care ar urma să fie reprezentate într-un Senat pe stil nou este corectă, dar se împiedică de un mic amănunt: interesele cu pricina nu există nici acum şi nu au existat nici la momentul referendumului şi ar fi nerezonabil să cerem electoratului să aleagă în funcţie de nişte interese care nu există. Pe de altă parte, cum ar aduce un Senat mic, eventual, ales indirect, mai multă democraţie?
4. Temele fundamentale. Vorbim întruna despre reforma Preşedinţiei, a Parlamentului şi administraţiei, dar nimeni nu a pus în discuţie marile teme ale unui Pact Republican modern: libertatea, justiţia, fiscalitatea.
În plus, nimeni nu a spus cum va realiza reforma constituţională o clasă politică al cărei scop unic este să conserve actualele relaţii de putere nedemocratice, netransparente şi profund corupte.
„Situaţiunea” poate fi prezentată schematic astfel:
Premise politico-economice: „Este o criză, mă-nţelegi care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care când te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!…”.
Morala publică: „Pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie orişicât ai zice, când vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai există nici un patriotism…”.
Contextul extern: „Dumneata nu vezi ce e în China cu boxerii, şi toată Europa nu poate să înţeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi aşa, îmi pare rău!”.
Instituţiile financiare internaţionale: „Aia-i aia care ştii dumneata de câte ori am spus eu că o să se-nfunde cu cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întâmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără voia dumitale! Care atunci însemnează că nu mai eşti independentă nici la tine acasă, după ce ţi-ai vărsat sângele…”.
Guvernul: „Las’ că şi Guvernul… Dumnezeu îl ştie şi pe el, care toate gazetele urlă la fiecare zi despre criza ministerială pentru că nu se-mpacă şi numai intrigi (…) în loc să facă un guvern de coaliţie cu toţi bărbaţii de stat…”.
Bugetul: „Economii? Hm! Zice că face economii… mofturi! Şi cu bugetul încărcat cu treizeci şi şase de milioane care mă prinz cu dumneata pe ce pofteşti că nu poate pentru ca să fie o realitate…”.
Rapiţa: „Moft!”.
Soluţia: „O tiranie ca în Rusia… Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia…”.
