La sfârşitul anului 2015, profesorul A.V. Ciurea făcea o trecere în revistă a 25 de ani de evoluţie a sistemului de sănătate în articolul „Dreptul la sănătate, garantat prin Constituţia României“. Din punctul nostru de vedere, dr. Ciurea face însă unele greşeli de apreciere a situaţiilor descrise. Am realizat acest material pentru a restabili ordinea adevăratelor întâmplări, pe baza datelor legislative existente. Le vom lua pe rând, în ordinea în care apar în textul domniei sale, şi nu neapărat în ordinea cronologică.
(continuare din ediția de miercuri, 13 ianuarie 2016)
Despre descentralizare
Subcapitolul dr. Ciurea referitor la descentralizare are următoarele fraze: „…Împrumutul de 20 de milioane de euro, puternic susţinut de Traian Băsescu – România a intrat în derivă. O serie de spitale au fost transferate sub autoritatea administraţiilor locale“. S-ar înţelege că Traian Băsescu este responsabil de transferarea spitalelor de la autoritatea centrală, MS, la cea locală în momentul în care „România a intrat în derivă“.
Dar descentralizarea spitalelor era prevăzută în Legea 95 încă din 2006, când România „era pe val“, nu în derivă: „art. 172. (3) Spitalele din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de instituţia prefectului sau consiliul judeţean, în condiţiile legii, cu avizul Ministerului Sănătăţii“. La art. 178 se menționează contractul de management al directorului spitalului, care este semnat şi cu primarii şi preşedinţii de consilii judeţene. Art. 186 preciza faptul că autorităţile locale au delegaţi în consiliile de administrare ale spitalelor.
Urmează fraza: „Transferul s-a făcut însă fără bugete, autorităţile locale fiind puse în situaţia să se descurce cum pot“. Este o frază care induce alte neînţelegeri. Din punctul de vedere al legii, lucrurile erau clare. Mai puţin mulţumitor a fost bugetul alocat iniţial autorităţilor locale pentru partea lor de administrare din buget, cu excepţia Bucureştiului (care a avut un buget suprasatisfăcător şi pentru că a înfiinţat un departament specific în Primărie, condus la iniţiere de dr. Marius Savu, şi pentru că a avut un primar medic, dr. Sorin Oprescu).
Tot prin Legea 95 se stabilea in extenso cum se construieşte bugetul unui spital, la capitolul IV, „Finanţarea spitalelor“, acum, după republicarea din 28.08.2015, art. 190-208. În esenţă, autorităţile locale NU erau responsabile de majoritatea bugetului spitalului, preponderent dependent de contractul cu casele de asigurări judeţene, ci erau responsabile numai de partea de cheltuieli curente şi de investiţii în infrastructură (de obicei, sub 15% din bugetul unui spital).
Este adevărat că pe vremea preşedinţiei lui T. Băsescu s-a demarat procesul propus de legea din 2006. Şi anume, prin OUG a Guvernului Boc nr. 48/10.06.2010, unde co-semnatar apare ministrul Atilla Cseke.
Că procesul descentralizării este un eşec e adevărat, dar explicaţia este în altă parte: autorităţile locale, în cea mai mare parte, erau nepregătite pentru a gestiona partea lor de administrare a spitalelor. Acelaşi fenomen s-a întâmplat şi în Ungaria, unde guvernul de dreapta al lui Viktor Orban a recentralizat spitalele, un proces considerat de orientare socialistă.
Despre închiderea a 67 de spitale
Problema închiderii spitalelor derivă din analize mult mai vechi: raportul „O Românie sănătoasă“ (vezi ante) observă că sistemul sanitar din România este axat pe spital, că există prea multe paturi de spital, care „cer“ multe internări. Ministrul socialist Iulian Mincu desfiinţează prin OMS, în 1993, 30.000 de paturi de spital.
La sugestia FMI, care cere reducerea numărului de internări în spitale, Guvernul Boc consideră (greşit, s.n.) că dacă reduce cu 10% numărul de spitale, atunci va reduce şi numărul de internări cu 10%. Astfel că decide să desfiinţeze spitale. Dar acţiunea se face „ocolit“ şi în mai multe etape.
La început face o listă de spitale (anexa 2) pe care le desfiinţează ca spitale şi le transformă prin HGR în „cămine de bătrâni“. Este vorba despre HGR 212/11.03.2011. Pentru că autorităţile locale în mare măsură au contestat măsura guvernamentală, de altfel ilegală, Guvernul face pasul 2: interzicerea finanţării.
Pasul doi este cel din HGR 345/31.03.2011, despre care afirmă dr. Ciurea în articolul domniei sale. HGR 345 este de fapt un act abuziv faţă de casele de asigurări judeţene, pe care le blochează să finanţeze „căminele de bătrâni“ transformate cu 3 săptămâni înainte din spitale în cămine. Deşi era abuzivă, această hotărâre respectă limitele legii, astfel „căminele de bătrâni“ din cele 67 de orăşele ale ţării rămân fără finanţare. Interesant este că în HGR 345 Guvernul nu mai recunoaşte prevederile HGR 212, căci denumeşte unităţile sanitare din HGR 345 drept „unităţi sanitare“. Or, prin HGR 212, cu 3 săptămâni înainte, le transformase deja în „cămine de bătrâni“! Cum aceste cămine nu aveau finanţare socială de la Ministerul Muncii pentru a fi cămine de bătrâni, se desfiinţează (pe hârtie). Cu toate acestea, autorităţile locale (blamate în alt subcapitol de dr. Ciurea) au reuşit păstrarea multora dintre ele, ca secţii exterioare ale spitalelor judeţene sau mai mari din preajmă (ex: Sulina la Tulcea, Petrila la Petroşani, Codlea la Braşov etc.).
Cu toate acestea, problema de fond a rămas: prea multe internări în spitale, România fiind, de fapt, pe primul loc în lume la acest capitol [vezi D. Pereţianu et al. „De ce nu are Tulcea echipă de rugby“. Medica Academica, 2015, 7, 59 (6): 46-53].
Despre „proiectul Vlădescu-Păunescu“ sau neadecvarea „text-ideologie“
Dr. Ciurea ne aminteşte: „Profitând de criză, preşedintele Băsescu, reales în 2009, a pus pe agenda sistemului de sănătate un nou proiect: introducerea asigurărilor de sănătate private!“. O mică inadvertenţă (sau mai multe).
Asigurările private de sănătate au fost introduse de Legea 145 în 1997, la art. 3. Din acel moment, cine dorea să se asigure privat o putea face! Legea în vigoare azi, L 95, republicată în 2015, arată acelaşi lucru. Şi acum, cine doreşte să plătească o companie privată de asigurări o poate face.
„Profitând de criză“ este maliţios la adresa preşedintelui. Criza a răbufnit în SUA în august 2008 şi în România în mai 2010, când cu reducerea salariilor cu 25%. Proiectul amintit de dr. Ciurea a apărut, într-adevăr, sub patronajul preşedintelui Băsescu în decembrie 2011, dar el a fost denumit „proiectul Vlădescu-Păunescu“. Este vorba despre cei 2 redactori principali: primul, profesor de management de sistem, fost preşedinte CNAS în ministeriatul prof. Mircea Cinteză (29.12.2014-22.08.2015), editorul Raportului Prezidenţial pentru Sănătate – 2008; al doilea, consilierul prezidenţial pe problema sănătăţii.
Aici ar fi interesant de scos în evidenţă faptul că proiectul era de sorginte liberală. Era, de fapt, preluat din organizarea sistemului olandez, generat cu ani în urmă de liberalul olandez Fritz Bolkenstein, fost comisar european. Tot de scos în evidenţă este inadecvarea ideologică a actorilor din acele vremuri:
– preşedintele, susţinător al unui proiect liberal, era aparţinător al internaţionalei creştin-democrate, şi ar fi trebuit să susţină un proiect de tip Bismark, nu Bolkenstein;
– liberalul Nicolăescu era adeptul (şi îl susţine în continuare şi acum, când este „popular“) sistemului socialist britanic, numit Beveridge;
– conservatorul, pe atunci, azi în puşcărie, dl Dan Voiculescu, care ar fi fost „normal“ să susţină un proiect „conservator“ cu iz „popular“, adică creştin-democrat, a susţinut cauza unui sistem socialist, sprijinindu-l pe dl Arafat;
– dl Arafat, menţionat în articol, care se afirmă în nume propriu drept „tehnocrat“, era împotriva privatizării serviciilor de urgenţă (şi nu a proiectului în sine, sic!), de pe o poziţie ideologică socialistă, fiind politician (secretar de stat) într-un guvern de dreapta (Boc), poziţie socialistă pe care o susţine şi azi, într-un guvern de tehnocraţi de Bruxelles;
– prim-ministrul socialist V.V. Ponta alături de MS dr. V. Cepoi au repus pe tapet proiectul liberal Vlădescu-Păunescu, cu mici modificări neesenţiale [vezi sit MS, prezentat in extenso la Simpozionul MS, Hotel Intercontinental, 2.08.2012].
Ultimul „despre“: medicul-funcţionar public
În materie de medic-funcţionar public, dr. Ciurea afirmă: „Medicul-funcţionar public [ca titlu]. Ultima găselniţă legislativă, despre care vom vorbi altă dată“.
Aici dr. Ciurea face o gravă greşeală. Medicul NU este, din punct de vedere legislativ, funcţionar public, şi nici asimilabil acestuia. Medicul ESTE funcţionar public din punctul de vedere al justiţiei, nu din punct de vedere legislativ. În Legea 95, republicată, art. 381: „(2) Având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său, medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia“.
Medicul a devenit, contrar legilor nr. 95/2006 R şi nr. 313/2014, funcţionar public prin deciziile Curţii Constituţionale (hotărârea 2/2014) şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 26/2014 şi 19/2015) [vezi detalii în Pereţianu & Zagyva, Viaţa Medicală, 2015, 26, 2 (1304): 8].
Dar despre acest subiect, cum spune şi prof. Ciurea, într-un alt material.
În încheiere, despre „dreptul la sănătate“
În Constituţie scrie că este „garantat dreptul la ocrotirea sănătăţii“ (art. 34). Puţini s-au întrebat cum poate fi garantată sănătatea, când toţi ne îndreptăm spre moarte, şi care este regimul juridic al (sau limita) garantării?
Garantarea pe care un stat o face către cetăţenii săi (acum, garantarea se face de către UE către cetăţenii celor 28 de state) are 2 aspecte:
– se garantează că într-o ţară, respectiv UE, nu va exista discriminare la accesarea unui serviciu medical;
– se arată că, dacă o ţară nu poate efectua acel serviciu, se garantează că nu va exista discriminare pentru trimiterea pacientului în altă ţară, unde se poate face acel serviciu.
Toate declaraţiile legate de drepturile omului pe această temă (ONU, OMS, UE etc.) se referă la nondiscriminarea accesului din punct de vedere rasial, religios, sexual etc.
Garantarea dreptului nu înseamnă gratuitatea actului. În cadrul garantării dreptului la o intervenţie medicală există „listele de aşteptare“. Statele spun: „Noi putem face acest serviciu, dar, pentru că sunt alţii înainte, aştepţi. Dacă nu vrei să aştepţi, plăteşti“.
Garantarea dreptului nu înseamnă plata tuturor actelor medicale şi, mai ales, nu înseamnă gratuitatea actului medical. Garantarea dreptului la asistenţă medicală permite/oferă dreptul statului să pună limite în adresabilitatea şi accesul la servicii medicale. De exemplu, pachetele de servicii reprezintă limite ale accesului, dar ţara în sine garantează dreptul la servicii. Acest exemplu este pretutindeni în lumea civilizată: Canada, Noua Zeelandă, Australia, Danemarca etc.
Garantarea dreptului la asistenţă, în caz că ţara nu poate oferi un tip de act medical, permite/dă dreptul statelor să instituie limite şi la nivelul plăţilor unor servicii externe. De exemplu, în UE, fiecare ţară decontează serviciile medicale la nivelul propriilor tarife, chiar dacă pacientul s-a tratat în altă ţară a Uniunii.
De aceea este bine a nu suprapune textul de lege prin care Constituţia garantează ocrotirea sănătăţii cu dorinţa noastră de finanţare mai bună a sistemului. Poate mai adecvat ar fi să scoatem în evidenţă importanţa finanţării sistemului de sănătate între diferite state pentru a vedea şi a cunoaşte care este orientarea altor popoare/ţări în acest domeniu. Cu alte cuvinte, care este valoarea pe care alte popoare/ţări o dau sănătăţii în raport cu alte valori ale acelui popor/acelei ţări.
De exemplu, când afirmăm că România oferă sănătăţii, din bani publici, circa 4% din PIB, în timp ce Germania, Franţa, Marea Britanie oferă 9-10%, aceasta înseamnă că poporul român nu dă doi bani pentru sănătate. Aceasta înseamnă că preferă să dea bani pentru armată, poliţie, justiţie, servicii sau altele.
