Regizorul Silviu Purcarete descifreaza modern piesa lui Shakespeare "Masura pentru masura" cu intentia condamnarii poftelor nesabuite de desfrau, indiferent de conditia sociala, ce macina lumea.
Daca la acest spectacol reusesti sa te distantezi de aspectul cinematografic spectaculos adeseori in sine, al vizualizarii si sa urmaresti atent exploatarea replicii pentru sustinerea si dezvoltarea relatiilor complicate dintre personaje, poti constata viziunea coerenta regizoral a unui pamflet acuzator la adresa imoralitatii ce distruge o lume bolnava de pofte primitive infiltrata in toate straturile sociale. De la lumea strazii la conducatorii palatelor poftele carnale nu mai cunosc reguli morale, acesta este aspectul esential si impresionant al viziunii regizorale.
In traducerea vie, moderna a Ioanei Ieronim, regizorul Silviu Purcarete scoate la iveala bogatia sensurilor scrierii lui Shakespeare. Intr-o lume sufocata de marasmul social, ducele Vienei cedeaza temporar puterea lui Angelo, cu dorinta declarata de a stavili imoralitatea. Se retrage sub masca unui calugar implicat insa, in condamnarea la moarte a cuplului Claudio si Julieta, care au intretinut relatii sexuale inainte de casatorie. Sora lui Claudio, Isabella, care a ales drumul manastirii, incearca salvarea fratelui apeland la Angelo. Pana aici totul pare simplu ca subiect al unei tragicomedii amare, numai ca daca la Shakespeare la o lectura superficiala, ducele pare salvatorul moralei, omul integru si intelept, in viziunea lui Silviu Purcarete, care nu intervine in text, descopera ca si conducatorul societatii e molipsit de poftele desfraului ce au dus lumea din jur la decadere. Originala descifrare a sensurilor piesei lui Shakespeare de catre regizor isi gaseste pe deplin motivare in structura piesei, ce adeseori a fost tratata superficial drept o comedie tragica cu un duce "deus ex machina". In pamfletul sau, regizorul isi scoate personajele din timpul istoric al scrierii, ele devin atemporale. Scenografia lui Silviu Purcarete si Gabriel Manescu sustine atemporalitatea, esentializarea si prin desenul costumelor. Prima scena a spectacolului ne avertizeaza asupra tintei spectacolului. Un grup de cetateni simpli scriu si deseneaza pe un perete din fundal care se apropie apoi de avanscena dezvaluind sensul manifestarii respectivilor, ce sunt sclavii poftelor trupesti pe care si le arata fara rusine. Lumea oamenilor simpli e decazuta, desfranata, iar viciile sale, pe parcursul actiunii, se dovedesc a fi infiltrate pana la varful puterii. Angelo si-o va dori pe Isabella, ca si ipocritul duce, ea fiind singurul suflet curat care lupta sa-si pastreze puritatea. Incapatanarea ei de a ramane pe pozitia respectarii perceptelor morale pare a fi spulberata in final de catre duce, ea fiind obligata cu forta sa-l urmeze. Ca tenta coloristica vizualizarea se sprijina pe griuri, alb si negru, cat si pe pata rosie a papusii ce aminteste de cele gonflabile, ramasa in final alaturi de detinutul "liber", Bernardine.
Pana aici totul pare perfect ca sprijin in vizualizarea conceptului regizoral. In dorinta de a rupe canoanele vizualizarii teatrale, regizorul nu apeleaza la proiectii neinspirate, prefera miscarea alerta a panourilor, "zidurilor", ce ingradesc diversele spatii unde traiesc cei ce vor fi supusi tirului judecatii. Chiar daca "jocul" acestor culisante e atractiv si cinematografic, folosit insa, abuziv, distrage atentia privitorului de la miezul conflictului. Vizualizarea excesiva se amplifica si prin constructul cu tenta absurda, suprarealista a unor secvente ce scot din o logica elementara conflictul. De pilda, asezarea la masa a personajelor principale in momente de maxima tensiune si consumarea parca a unei hrane a saracilor, insangerarea violenta a lui Lucio in final – perfidul comentator al situatiilor, prietenul lui Claudio -, sau dezbracarea lui Antonio spre a-i accentua marsavia poftelor sexuale, duc la o neconcordanta intre vizualizare si sensurile relatiilor dintre personaje dezvoltate de viziunea regizorala. Spectatorul e surprins adeseori de ceea ce vede, emotia sa data de replica fiind anihilata de teatralizarea excesiva a imaginilor. Muzica lui Vasile Sirli ilustreaza inspirat viziunea regizorala, de la zgomotul obsesiv ce insoteste mereu orice schimbare de cadraj al locului actiunii – e parca un tavalug distrugator a lumii -, pana la melodiile transmise de Lucio prin micutul sau casetofon.
Impresia generala de excesiva vizualizare s-ar putea sa survina si din cauza lipsei de sprijin a distributiei, in care actorii abordeaza in stiluri diferite interpretarea personajelor ce le revin. De multe ori, unii actori nu fac corp comun cu intentiile imaginilor regizorale. Remarcabila este Ana Ularu in Isabella, personaj sustinut cu firesc, credibil in incrancenarile sale, interiorizat in trairea intensa a situatiilor. Ana Ularu da o profunda consistenta dramatica personajului. Malefic, cu multa masura, apare Lucio in interpretarea lui Sorin Leoveanu, devenit un bufon decazut, lipsit de constiinta, sensuri si accente sugerate abil de actor. Uneori insa, efectele bunei sale interpretari a intentiilor regiei, raportate la calea aleasa de ilustrarea altor personaje se pierd, sunt percepute de public doar ca accente comice derizorii. In doar cateva scene, Cerasela Iosifescu infaptuieste sensibil profilul Marianei, atentionand asupra nefericirii logodnicei lui Angelo care i-a distrus destinul. Un personaj grotesc, bine desenat este codoasa prin interpretarea Iuliei Lazar. Un rol secundar, Bernardine, puscariasul liber si in inchisoare, se retine datorita lui Valer Dellakeza.
Dificultati se ivesc in interpretarea a doua personaje centrale, ducele si Angelo, chiar daca au fost atribuite unor actori stimati. Rolul greu al ducelui, incarcat de noi valente prin actuala viziune regizorala, Ilie Gheorghe il caracterizeaza linear, cu putine nuante. Siretenia, perfidia, cat si increderea deplina in forta puterii sale, sunt palid configurate de actor. Simplist, chiar prostavan in dezvaluirea poftelor sale erotice apare Angelo in interpretarea lui Valentin Mihali. Cele doua personaje-cheie sunt corect desenate, dar nu au stralucirea, ambiguitatea caracterelor nu e speculata pe deplin.
Piesa mai are o sumedenie de roluri secundare, unele asamblate pentru a sugera un personaj colectiv, interpretarea lor este docila in raport cu viziunea regizorala. Actorii, purtatorii transmiterii emotiei la public, sunt de asta data mai modesti in aprofundarea credibila a partiturilor.
Silviu Purcarete ramane un regizor de exceptie in abordarea lui Shakespeare, in primul rand prin acel memorabil spectacol "Troilus si Cresida" realizat la Budapesta cu trupa Teatrului "Katona", ce a fost prezentat si in Bucuresti in cadrul Festivalului International Shakespeare initiat de Emil Boroghina la Craiova. Anul acesta festivalul se va desfasura sub genericul "Mari regizori, mari teatre ale Europei si ale lumii", cu spectacole concepute de Peter Brook, Lev Dodin, Robert Wilson si altii, carora evident, li se va alatura si Silviu Purcarete cu "Masura pentru masura". Spectacolul Nationalului craiovean s-ar putea numi si "Masura desfraului" conform originalei descifrari a piesei in care Silviu Purcarete a descoperit tragica proliferare a imoralitatii in lumea cea larga.
ileana.lucaciu@romanialibera.ro
