Marile teme ale României nu sunt nici teroriştii, nici NATO, nici economia sau justiţia. Nimic din toate astea nu poate fi mai important în comparaţie cu altceva. Caracterul. Să spui un lucru si acela să rămână sfânt, să baţi cu cineva palma şi înţelegerea aceea să fie mai tare faţă de orice act, să promiţi ceva şi aşa să rămână, ca piatra, nimic să nu se schimbe. Asta ne poate întări ca naţiune. Caracterul. Fără el nu vom câştiga niciodată vreo bătălie. Poate doar ni se va părea că învingem dacă înşelăm sau păcălim, dacă nu ne ţinem de cuvânt, dacă ducem cu vorba ori ne prefacem că reprezentăm ceea ce, în adevăr, nu suntem. Este o lecţie pe care strămoşii noştri au învăţat-o. Dar pe care urmaşii lor, unii dintre ei, ca să nu generalizez, încearcă s-o îngroape cât mai adânc. Minciuna şi lăcomia umblă pe stradă fardate, ipocrizia îşi acoperă pieptul cu tămâie şi cruciuliţe, sufletele goale de conţinutul care ar trebui să aparţină compasiunii se umflă numai cu aere de snobism. Nu acesta este poporul român, asta-i clar. Dar cel mai grav e altceva. Că tocmai aceste păcate zburdă azi pe bulevarde, în timp ce nobleţea şi seriozitatea se ascund, de parcă le-ar fi jenă să poarte hainele normalităţii, într-o lume care se ghidează după o cu totul altă modă…
