Dacă ANAF nu ar cere și dovezi tipărite că ai plătit online, dacă sistemele informatice ar fi integrate, dacă statul nu m-ar cocoșa cu încă 35.000 de funcționari, dacă și dacă și dacă – n-aș avea vreo rezervă la impozitul ăsta pe gospodărie.
Zece procente în plus la buget? – fie, dar arată-mi ce faci cu banii. Vreau o scrisoare, în fiecare an, în care statul să îmi spună concret câte drumuri, școli, spitale a făcut din banii mei, câte hectare au noi instalații de irigații, câte burse de merit au primit olimpicii cu care ne lăudăm, câți copii care nu-și permiteau un caiet au fost trimiși la școală.
N-aș avea nici cea mai mică rezervă dacă statul român (cine-o mai fi și ăsta?…) m-ar ruga să ajut, în anii în care îmi merge mai bine, la construcția unei școli sau a unui dig în Vaslui – da, cere-mi în plus un procent sau două la impozit, m-aș conforma voluntar, cu sentimentul răcoros că am ajutat.
Așa-i ce fain visez?
E un vis să crezi că țara asta va reveni vreodată în normalitate. De ce? Pentru că statul nu e nici pe departe atât de unitar pe cât se laudă în Constituție; sunt doar vorbe de dat pe goarnă la sărbători naționale sau de dat UDMR-ului
peste nas când amintește de Secuime. În realitate se întâmplă așa: vin miniștrii și vorbesc despre gustul roșiilor de pe la noi, își dau poalele peste cap când povestesc despre sănătoasa gospodărie țărănească, despre găina de curte și laptele de vacă – dar proprietarul de pensiune din Maramu’ musai să ascundă smântâna de țară când intră Direcția Sanitară peste el: ia deci borcanul cu smântână și-l înlocuiește cu pasta aia albă, cică tot smântână, din supermarket. La fel e obligat să facă și cu ouăle proaspete, luate direct de sub găină, că inspectorii musai vor dintr-alea ștampilate, cât or fi de vechi, da’ să fie cu ștampilă.
Statul român își clamează unitatea, dar face din fiecare instituție o țară separată, cu reguli doar ale ei, cu regi și împărați și supuși.
Știi ce fac acuma? Sunt în Apuseni, ninge nebunește de fain, dar scriu editorialul ăsta direct pe telefon – aici rețelele sunt mai vechi decât oamenii, a căzut deci curentul. Am venit de la Cluj doar într-a treia, drumurile-s găurite. Dar dacă îi asculți pe ăia de la Ministerul Turismului afli că „depunem eforturi uriașe, cu strategii concrete, să-i convingem pe străini că România e minunată“. Așa facem cu olimpicii, cu țăranii, cu medicii, cu toți cei care au ales să spere aici – le vorbim frumos și gata.
Există, cred, o parte a statului care vrea să reformeze, doar că e bătută măr de ailaltă parte a statului care nu se pricepe, nu vrea sau pur și simplu e prea obosită ca să mai schimbe ceva.
Poți pune impozite de care vrei, uriașe sau ridicol de mici, dacă banii aia-s doar un pretext. Poți pune clona lui Einstein sau îl poți învia pe Da Vinci – vor face strategii, vor fi geniali și vor apărea în breaking-
news-uri deștepte, dar atât: moroșanu’ va fi la fel de speriat când intră DSP-ul peste el, smântâna aia de la țară va avea tot locușorul ei, ascuns bine, să n-o vadă statul.De sperat nu e cazul: te uiți la Firea, la Dragnea sau, mai nou, la Băsescu și îți dai seama că scăparea hoților din pușcării și spectacolul gureș sunt direcțiile. Nu am văzut nicio dezbatere despre cât trebuie tăiat din coada statului sau de ce hachițele acestui stat sunt mai importante decât aspirațiile cetățeanului; cât și ce ne costă să simplificăm birocrația, cât suferim dacă – minune! – renunțăm la numirile politice.
Musai să închei, mă lasă bateria și curentul tot n-a ajuns în Apuseni, mi-e și groază să cer o smântână de casă – țara asta, da, e minunată, ninge nebunește de fain, mănânc ouă de la supermarket.
