„România liberă“ avea să aducă acum 24 de ani Regele în ţară. Dar nu despre loialitatea faţă de coroană şi credinţa în monarhie a unor ziarişti voi vorbi acum, dintr-o anumită decenţă, ci despre modul în care Principele Radu, nobilul teatrului regal, s-a impersonalizat mai nou în revista „Timpul“, unde sub semnătura lui Alexandru Muraru, geamănul consilierului prezidenţial, publică articolul intitulat „Reinstituţionalizarea Familiei Regale şi «noua monarhie»“. Dacă ar trăi latinii, ar răcni în agoră: „Manifestum est verbum Princeps in sanctis Regalis habitare“. Ceea ce Roxana Iordache, una dintre primele ziariste care a făcut parte din Consiliul Regal, numeşte a fi „monarhie de butaforie, regalitate de vitrină şi socializare la curţile palatelor republicane“ poate face parte din teatrul absurdului, genul impus lumii de Eugène Ionesco, dramaturgul de origine română la a cărui înmormântare un actor grăbit avea să sară peste morminte pentru a se solemniza în faţa Familiei Regale. După un an devenea ginere, semn că planul de cucerire a Familiei Regale era în grafic.
Dacă astăzi Regele Mihai este în suferinţă, având o vârstă venerabilă, mesajele lui nu mai sunt răstălmăcite sau semnate cu tuşiera îndeaproape. „Regalitatea oferă astăzi perspectiva unui «altfel», unui «altceva», care se situează deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare“, notează autorul articolului, continuând: „practic, așa arată perioada tranzitorie către reinstituționalizarea Familiei Regale a României. Reașezarea sa în locul istoric. Trecerea de la statutul de casă regală nedomnitoare la o altă etapă“. Într-o altă dimensiune?
Articolul trebuie citit ca un manifest. Apropiatul curţii ne spune direct că „Noua monarhie“ nu trebuie privită doar ca o simplă alternativă la republică, „că Familia Regală aduce prestigiu, credibilitate, performanță, leadership“ republicii măreţe vetre. Aici e cheia. Unde Roxana Iordache, vechea noastră colegă de la „România liberă“, vede „o monarhie muzeală, muzeu animat, itinerant, în aer liber, cu personaje regale participante la viaţa cetăţii în calitate de anexe decorative: ca un fel de broşe sau chiar decoraţii regale pe pieptul republicii siliconate“, eu zăresc o Noră a lui Ibsen, jucată perfect.
Într-un moment de restrişte, femeia marionetă din piesa „O casa de păpuşi“, ţinută în puf de tată şi de soţ, îşi schimbă destinul, deci şi rolul, hotărăşte -singură, fără a se consulta cu nimeni. Iese din mrejele păpuşarului, ia decizii contradictorii, naşte intrigi capitale, schimbă total viaţa familiei, pentru că ea a decis să devină o femeie de succes.
După înlăturarea de pe scenă a Prinţului, nu pentru că cerea pizza la Palat, actorul principal îşi joacă rolul perfect.
„Însuşi alteţa sa consortul a devenit prizonier al propriului proiect, ca un vierme de mătase în cocon. Cultivat de camarilă. Să nu se înţeleagă greşit, viermele de mătase e foarte simpatic şi productiv, cu preţul propriei libertăţi – am eliberat odată unul după 45 de ani, din podul copilăriei bunicii din Olt, devenise fluture şi şi-a luat zborul. Iar principele e foarte inteligent, talentat şi rafinat. Perfect integrat. Un personaj estetic, cu experienţă scenică de compoziţie şi vrajă în voce. Altfel nici nu i s-ar fi dat – de sus, evident – un asemenea rol capital. Pe care îl joacă de Oscar. Dă bine de tot în peisaj, face cuplu de gală cu frumoasa Principesă moştenitoare a custodiei Coroanei din vitrina Muzeului Naţional de Istorie. Atâta doar că nu e commoner – aşa cum se întâmplă în familiile regale, inclusiv domnitoare, când se împrospătează cu sânge comun“, comentează Roxana Iordache pe pagina ei de Facebook.
Commonerul britanic e neaoşul om de rând care nu are pretenţiile Norei, nu-şi joacă rolul perfect, nu vrea să treacă dinastii şi secole de istorie în alte dimensiuni taumaturgice.
Ce se vede cu ochiul liber, Nora e stăpână. Cinează cu preşedinţi, invită prim-miniştri, nici nu-i mai pasă dacă în visul ei de mărire mai există pe scenă personajele Krogstad sau Trogvald. Ele s-au neantizat. Noul regizor, cu aceleaşi obiceiuri, dar cu scenarii cromatice mai elevate, o pune pe Nora în rol de Prima Doamnă. Ceilalţi joacă roluri secundare. Cum se portretizează noua dimensiune? Se urmăreşte cumva sacralizarea republicii? Dar cum poate fi înnobilat un organism străin, parazit adus de internaţionalele comuniste, pe corpul social al unui popor care şi-a iubit voievozii, domnitorii şi regii?
A trecut parcă neobservată dezvăluirea din Flux24 despre biografia ascunsă a lui Andrew Popper, şeful Casei Majestăţii Sale Regelui. Investigaţia jurnalistică a demonstrat că el este fiul ilegalistului evreu Armand Popper, care în decembrie 1947, când Pătrăşcanu pregătea retragerea „naţionalităţii române Regelui“, îi era subaltern. Prin 2002-2004 a jucat rolul negociatorului cu statul român pentru retrocedarea palatelor şi vechilor proprietăţi confiscate de regimul comunist, fiind recompensat cu funcţia de Şef al Casei Majestăţii Sale Regelui. Ce destin? Tatăl, împotrivă, fiul pro-causa.
Urmărind spectacolul din opera bufă, ne mai întrebăm încă o dată ce vrea să spună marele păpuşar? Că monarhia poate coabita cu republica, că rolul neonatologilor cu blazon e să năşească preşedinţi, că prinţii de sânge trebuie alungaţi, fiind vremea commonerilor cocoţaţi pe catwalk, unde-şi joacă perfect rolurile? Asta să fie noua dimensiune a teatrului absurdului?
Într-una dintre piesele de rezistenţă ale marelui dramaturg, mentor al absurdului scenic, localnicii unei comunităţi s-au trezit dintr-odată în siajul răului, luând caraghios, la grămadă, chipul rinocerului. Treptat, toţi oamenii buni se rinocerizau şi îşi acceptau soarta, ca pe un lucru firesc. Doar un singur om s-a opus. Deşi era slab, fără o personalitate evidentă, a refuzat să intre în starea de cocon. A devenit un antierou.
Pe scenă urcă Zoiţica, pardon Nora, iar un oarecare strigă din umbră: „Noră, fii bărbată!“.
