Atacurile din Oslo şi Utøya au schimbat Norvegia pentru totdeauna şi nu îşi mai recapătă niciodată inocenţa. Acest stat de încredere a fost cândva, spune scriitorul norvegian, Jo Nesbø, potrivit The Guardian.
Înainte cu câteva zile ca Norvegia să fie prăbuşită, vorbeam cu un prieten despre cum două lucruri merg mână în mână: bucuria că trăieşti şi necazul care îţi ia viaţa. Când te pregăteşti pentru un viitor mai strălucit, se întâmplă ca toate drumurile să se oprească şi nu mai cum să te întorci la ceea ce ieri a mers bine. La copilăria ta inocentă sau în ziua când te-ai îndrăgostit prima oară.
Trăiesc în ţara în care frica de alţii nu are fundament, în ţara care a făcut cea mai bună alegere pentru că ştie să-şi poarte singură de grijă: am refuzat să intrăm în UE.
Dezbaterile ideologice s-au ridicat doar atunci când alte state au început să se prăbuşească şi când soldaţii norvegieni au plecat să lupte în Afghanistan şi Libia. Chiar şi aşa, imaginea Norvegiei până în ziua neagră de 22 iulie nu a fost atinsă de nicio mână rea.
În iunie, am ieşit cu bicicleta alături de prim-ministrul ţării mele, Jens Stoltenberg. Doi bodyguarzi mergeau la doi metri în spatele nostru, tot pe biciclete.
Când ne-am oprit la semafor în intersecţie, un bărbat din maşina de lângă noi a deschis geamul şi l-a strigat pe premier. „Jens!” Este o tradiţie la noi ca oamenii să li se adreseze direct liderilor politici, să-i strige ca pe nişte prieteni. Asta înseamnă spirit de egalitate. „Băieţelul meu vrea să vă salute. I se pare cool să vă zică Hello!”, a spus bărbatul. Stoltenberg a zâmbit. Apoi a coborât de pe bicicletă şi a dat noroc cu cel mic. „Bună, eu sunt Jens!”.
Cum să meargă lucrurile rău? Desigur că ceva poate merge rău. Oricând ar putea merge rău.
În februarie, în Norvegia au fost Campionatele de Schi ale lumii nordice. Norvegienii s-au descurcat foarte bine, iar în fiecare seară 100.000 de norvegieni entuziaşti s-au strâns în sudul capitalei ca să-i celebreze pe cei care au primit medalii. Pe 25 iulie, cei aproape 600.000 de locuitori din Oslo s-au strâns pentru durere.
Ambele evenimente au scos la iveală forţa emoţională a unei naţii unde reţinerea este o virtute naţională, unde „să-ţi ţii mintea rece” este o expresie omniprezentă, dar nu şi „să-ţi ţii inima caldă”.
Ieri eram în tren şi am auzit cum un om a tras furios cu pistolul. Înainte de 22 iulie, reacţia mea ar fi fost să mă întorc la el şi să-i cer socoteală. Acum doar mi-am protejat fiica.
Mi-e clar că dezastrul care a afundat Norvegia va lăsa urme pentru totdeauna în memoria oamenilor. Ziua de 22 iulie va fi o reamintire pe care nu o vom putea ocoli toată viaţa. După explozie, mi-am întrebat fiica dacă i-a fost frică. „Da, pentru că dacă nu ţi-e frică, nu ai cum să fii curajos”, a răspuns cu replica pe care i-am spus-o cândva.
Dacă nu mai e niciun drum înapoi, este sigur unul înainte. Să fim curajoşi. Să fim cum am fost până acum. Să nu lăsăm frica să pună limite ţării noastre.
