Depresiunile economice produc mutaţii ce schimbă lumea din temelii. Aşa s-a întâmplat cu „marea depresiune” din anii ’30-’40 ai secolului trecut şi aşa se pare că se va întâmpla şi cu cea pe care tocmai o traversăm. Ca şi atunci, şi acum confruntarea dintre liberalismul social – cu diversele sale faţete – şi conservatorism produce efecte perverse. Atunci a fost întărirea extremismelor de toate tendinţele, dar mai ales a totalitarismelor fascist şi comunist. Acum, pe un fond de confuzie, în care aproape totul este pus la îndoială, unii îşi propun să demanteleze moştenirea socială a „marii crize”. Aceştia sunt „noii conservatori”, numiţi aşa nu pentru că ar fi neapărat „noi” – căci neoconservatorismul de la care se revendică nu e chiar atât de nou -, ci pentru că propun, în numele revenirii la valorile „sănătoase”, o societate ce îşi are referenţialul în secolul al XIX-lea. Iar acest nou conservatorism nu trebuie confundat, deşi este înrudit îndeaproape, cu neoconservatorismul care a dominat relaţiile internaţionale în epoca Bush.
Grupare care apărea, atât intelectual, cât şi politic, mai degrabă excentrică până în 2009, noii conservatori au preluat, pe fondul crizei, ofensiva ideologică. Şi pentru că nu au nici un fel de complexe, noii conservatori afişează cel mai clar reacţionarism. În faţa noilor conservatori, mai „vechii” conservatori, cu tendinţele lor sociale, sau urmaşii creştin-democraţilor care au îngroşat rândurile conservatorismului european în ultimele două decenii sunt catalogaţi de-a dreptul ca „socialişti”. În faţa acestui război ideologic fulger, susţinătorii democraţiei sociale au fost surprinşi. O recunoştea, într-un interviu din presa franceză din luna septembrie, şi Joseph Stiglitz când constata revenirea spectaculoasă a celor ce au produs criza actuală. Doar că nu sunt exact cei ce au produs criza, ci cei care cred că o pot folosi pentru a „transforma” lumea. E încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că din istorie nu se prea învaţă! Căci transformarea lumii era, de asemenea, obsesia „revoluţionarilor” de acum opt decenii. Dar şi acum totul se întâmplă de parcă „reforma” ar tinde să se transforme într-o „revoluţie”.
Iar pentru „revoluţionarii” noului conservatorism, statul în general, dar mai ales cel social sunt ţintele predilecte. Ideea că ar fi prea mult stat e reluată obsesiv de cei ce folosesc criza pentru a limita „Leviathanul” în numele „responsabilităţii”. Dar continua sa reluare este menită să acrediteze ideea că nu mai sunt alternative. Poate de aceea, aici sau aiurea, la acest sfârşit al unui adevărat annus horribilis, aria responsabilităţii şi a racordării la cererea „pieţelor” a devenit un fel de şlagăr de Crăciun.
Că avem prea mult stat în România a devenit un loc comun. Aşa că, preluând acest stereotip, preşedintele Traian Băsescu a făcut, fără să intenţioneze, la Congresul Mişcării Creştin-Democrate Maghiare din România un compliment nemeritat comunismului ceauşist. Criticând ideea că statul ar fi „responsabil pentru fiecare cetăţean” (după Traian Băsescu, o idee falsă), adăuga: „Acesta este comunismul exprimat în fiecare dimineaţă în mijloacele mass-media, şi anume că statul este responsabil, ceea ce nu este adevărat. Statul nu mai are resursele comunismului”. Doar că în timpul comunismului nu a existat un stat, ci o dictatură totalitară în care o organizaţie privată, Partidul Comunist Român, avea întreaga conducere. Cât despre cetăţeni, aceştia nu puteau exista câtă vreme nu existau spaţiul public şi libertatea de expresie pe care acesta o presupunea. Distrugând spaţiul public, comunismul şi-a apropriat statul, practic desfiinţându-l.
Nu în numele responsabilităţii faţă de cetăţeni, ci al propăşirii „clasei muncitoare” acţionau comuniştii. Aceasta era logica „dictaturii proletariatului” care urmărea „eliberarea” claselor exploatate. De aceea, statul trebuia desfiinţat pentru că era „instituţia centrală a clasei exploatatoare”. Noii conservatori de astăzi, la noi sau în alte părţi, vor şi ei să elibereze energiile claselor antreprenoriale. Şi pentru aceştia tot statul este problema. Până şi mijloacele se aseamănă: aceeaşi ofensivă pe care activiştii de partid o duceau împotriva birocraţiei şi a categoriilor socio-profesionale „neproductive” este purtată astăzi în numele reducerii cheltuielilor bugetare. Doar argumentaţia ideologică este alta.
