Istoricul Neagu Djuvara (95 de ani) vorbeşte, într-un interviu destul de personal, acordat României libere, despre ceea ce-l enervează cel mai mult: faptul că românii scuipă pe stradă şi nu se bărbieresc, despre cum arată o zi din viaţa sa, dar şi despre cărţile pe care le are în lucru. Istoricul spune că nu are sentimente de ură, dar că totuşi pe Ion Iliescu îl urăşte cel mai mult, fiindcă îi urăşte „pe toţi cei care fac rău ţării mele”.
Ce vă enervează cel mai mult?
N.D: Câteva amănunte care mă supără zilnic, de pildă, că românul este singurul cetăţean din Europa care scuipă pe stradă. Am să vorbesc cu doctorul Viorel Alexandrescu de la Institutul Cantacuzino, care are posibilitatea să creeze un mic spot de televiziune, care ar trebui dat câteva minute zilnic.
Ar fi suficient să arate un tuberculos care a scuipat pe stradă, urmat de un cercetător care culege flegma şi o pune sub microscop. Toţi scuipaţii ăştia îi ducem acasă în fiecare zi. Pe străzile noastre nu ştii dacă eşti mai norocos să calci pe un căcat de câine sau pe un scuipat omenesc.
Cât timp scrieţi în fiecare zi?
N.D: Sunt foarte lent la scriere, aşa că nu vă pot spune cât scriu, ci cât mă aşez la masă ca să devin creator pot socoti: încerc să stau patru ceasuri pe zi, dar sunt incapabil să scriu dimineaţa. Organismul meu este astfel făcut că nu sunt tovarăş creator decât de la cinci după amiaza la douăsprezece noaptea.
Deci v-am furat din timpul de scris?
N.D: Da. De obicei, programez vizitele pentru dimineaţa. Nu foarte de dimineaţă, ci după ce îmi termin toaleta, fiindcă am nevoie de două ceasuri, dacă socotesc şi micul dejun. Dimineaţa nu pot scrie, fiindcă sunt neinspirat. E o chestie foarte veche, de când eram student, lucrez după ora 17.
Cât timp dormiţi?
N.D: Mult şi destul de prost, în ultima vreme. Din cauza vârstei şi din cauza medicamentelor pe care le iau, fiindcă am mici neajunsuri cardiace, iau nişte pastile care sunt şi diuretice, aşa că mă scol de patru ori pe noapte. De patru ori pe noapte e foarte mult, când nu adormi imediat, aşa că degeaba stau nouă ceasuri în pat, pentru că în realitate nu cumulez mai mult de şapte ore de somn
Aveţi grijă deci de ceea ce se numeşte, somnul de frumuseţe.
N.D: Da, dacă pun la socoteală şi jumătatea de oră pe care o dorm după-amiaza, care este foarte importantă şi pe care am învăţat-o când eram în Africa. Din cauza căldurii făceam zilnic o siestă de un ceas şi după aceea mi-a devenit nărav. Acum sunt foarte prost dispus, dacă sunt invitat la masă undeva la prânz şi nu pot să-mi fac siesta. Dacă siesta aceasta depăşeşte o jumătate de ceas nu mai e bună, fiindcă, pe urmă, intri în somnul profund şi te scoli mofluz. O siestă de o jumătate de ceas este, în schimb, foarte utilă şi-mi aduc aminte de ce a scris odată Churchill, că el chiar în momentele bombardamentelor germane asupra Londrei, el îşi făcea siesta lui zilnică, fără de care nu era capabil să fie în formă. Această siestă este foarte utilă
Dacă ar fi să rezumaţi, cam care ar fi programul dvs. zilnic?
N.D: Din păcate, sunt foarte încet la îmbrăcatul de dimineaţă, pentru că mai întâi mănânc copios micul dejun, cu un ou, pâine prăjită, dulceaţă. Adică treisferturi de ceas îmi ia numai micul dejun. Aşa că dacă dau cuiva întâlnire la ora 10 eu trebuie să mă trezesc la opt, că alt-fel mă dau peste cap. Am nevoie de mult timp pentru toaletă şi bărbierit. Niciodată, nici dacă stau toată ziua în casă, nu rămân nebărbierit. Printre lucrurile care mă enervează cel mai mult este şi acela că văd mulţi români nebărbieriţi pe stradă. În Europa modernă ori îi vezi cu barbă, ori îi vezi proaspeţi, bărbaţi o săptămână întreagă nebărbieriţi doar în România vezi.
Ţine de apucăturile noastre balcanice?
N.D: Ţine de manierele noastre balcanice de neciopliţi.
Şi după ce mâncaţi copios, ce urmează?
N.D: După ce mă îmi fac toaleta şi mă îmbrac frumos, dimineţile le pierd. Ies un ceas afară ca să-mi fac cumpărături sau îmi găsesc alte motive să ies afară şi să merg pe jos măcar o oră. Foarte, foarte rar fac această plimbare gratuit. În general, îmi găsesc un scop, merg pe jos până la Obor sau până la Poştă, orice ca să consum această oră în care trebuie să umblu, pe urmă, când ajung acasă, mai scriu o scrisoare sau mai citesc ceva până se face ora prânzului. Dar niciodată nu încep cu adevărat să lucrez serios dimineaţa, ci abia după ce am mâncat prânzul, am făcut siesta, am băut o cafea.
Ce mai citiţi?
N.D: Din păcate sunt foarte înristat că nu mai apuc să citesc nici romane bune şi nici cărţi care să fie din afara interesului meu momentan.
Nu aveţi timp?
N.D: Ba da, dar îl consacru să citesc lucruri de care am nevoie pentru cartea pe care o scriu şi care, în general, sunt foarte multe?
Şi cum vă faceţi documentarea?
N.D: Cu ajutorul multor prieteni pe care îi am la Institutul Iorga, atunci când am vreo problemă, apoi fiecare carte pe care o citesc mă duce la o alta, dar în general sunt un şoarece de bibliotecă. În viaţa mea niciunde nu am fost mai fericit decât într-o bibliotecă. Dacă aş aduna orele pe care le-am petrecut în biblioteci, cred că ar reprezenta un sfert din viaţă. Sunt fericit în biblioteci.
Pentru o carte, cam cât timp vă ia documentarea şi cât scrisul?
N.D: Scriu foarte încet, dar cu toate acestea îmi ia mult mai mult documentarea decât scrisul. Aş zice chiar că documentarea îmi ia de zece ori mai mult decât scrisul. De pildă pentru cartea „Civilizaţii şi tipare istorice” (aparută prima dată la Paris, în 1975, şi distinsă cu premiul de istorie al Academiei Franceze în 1976, ediţia română a fost editată de Humanitas în 2008 -n. S.F.) am lucrat 19 ani, dar scrisul efectiv a durat doar vreo şase şi asta era acolo, în Africa, pe căldurile acelea năpraznice, când în salonul meu erau 37 de grade Celsius.
Aşa am lucrat ani de zile ca să scot o carte de 500 de pagini, pe care o cred o carte serioasă şi o consider, în gândul meu, cea mai bună dintre cărţile mele. Mi-au luat zece ani să scriu „Între Orient şi Occident” (Paris, 1989, ultima ediţie în limba română, Humanitas, 2008n. S.F.), dar nouă ani am adunat material şi am redactat-o într-un an. Proporţia este deci de zece la unu. Din când în când am însărcinat pe câte cineva să facă cercetări pentru mine, dar nu e acelaşi lucru, contează contactul meu direct cu documentele sau lucrările de care am nevoie.
Sunt destul de frustrat, că, de exemplu la Biblioteca Naţională de la Paris, nu-ţi mai dă în mână cartea veche originală şi trebuie să citesc pe computer: este obositor pentru ochi şi ştirbeşte elementul emoţional, fiindcă orice carte de acum 300 de ani are ea însăşi o poveste pasionantă şi adesea câte o dedicaţie către un personaj mare al istoriei. Pentru oricine scrie, emoţia literară este extrem de necesară. Un bun istoric, fără emoţia istoriei, nu poate scrie o carte bună
Avansul tehnic vă răpeşte deci plăcerea şi emoţia?
N.D: Da. Şi în plus acuma sunt pe cale să pierd un ochi. Am avut o scurgere de sânge la cel mai bun dintre cei doi şi nu mai pot citi cu ochiul stâng: văd lumină, percep mişcări cu el, dar nu disting nici o literă. Pentru mine de-acum încolo, înseamnă că toată oboseala cade pe ochiul drept.
Aţi fost la medic?
N.D: Bineînţeles, mi-am schim-bat şi ochelarii. Acum mi-e teamă de vreun accident care să-mi afecteze ochiul bun, pentru că în cazul acesta nu mai pot citi deloc.
Ce urâţi cel mai mult?
N.D: Nu sunt un om care urăşte, dar dacă mă întrebaţi cu tot dinadinsul vă pot spune că cel mai mult îl urăsc pe Ion Iliescu
De ce?
N.D: Fiindcă îi urăsc pe cei care fac rău ţării mele.
Uneori vă e frică? Ce vă face să vă fie cel mai frică?
N.D: În viaţa mea cel mai frică mi-a fost de apă. Am fost foarte fricos în apă şi hazardul a făcut să mă căsătoresc cu o fată care era excelentă înotătoare. Aşa că de la început a fost un motiv de neînţelegere în menaj, fiindcă eu la plajă o vedeam plecând şi făcând kilometri întregi. E adevărat că acest lucru i-a salvat viaţa, atunci când au căzut cu avionul în mare. Am învăţat să înot după 40 de ani, mai ales din cauza accidentului ei.
Când a fost accidentul?
N.D: Era în perioada războiului din Algeria, când nevastă-mea a plecat ca infirmieră trimisă să distribuie pachete soldaţilor francezi. Avionul în care era a rămas fără un motor, a intrat într-o furtună şi în cele din urmă a fost obligat să amerizeze la 3 km de coastă. Bineînţeles că echipajul de trei bărbaţi şi cele trei femei aflate la bord, adică nevastă-mea, cu secretara ei de la Crucea Roşie, plus încă o infirmieră a aerului, au ieşit din avion, înainte ca acesta să se scufunde.
Nevastă-mea, care era o foarte bună înotătoare a calculat înainte să se întunece care era distanţa până la pământ şi în capul ei şi-a spus: asta nu e mai mult decât lungimea pe care o înota zilnic la 17 ani. Femeile celelalte nu ştiau să înoate şi s-au scufundat o dată cu avionul, iar bărbaţii din echipaj au murit la rândul lor, din cauză că aveau cizmele pline de ziare şi a echipamentului, care îmbibat cu apă a devenit foarte greu. Nevastă-mea a înotat trei ceasuri, dar până la urmă a ajuns la mal.
Şi acum nu vă mai e frică de apă?
N.D: Nu mai mi-e frică de apă, dar mi-e frică să nu fiu muşcat de vreun câine. Nu e o frică serioasă, fiindcă acum, de fapt, nu mai mi-e frică de nimic.
Ce vă mai doriţi?
N.D: Cel mai mult îmi doresc ca înainte de moarte să văd apărând în limba engleză cartea mea cea mai bună: „Civilizaţii şi tipare istorice”. Aceasta e singura lipsă pe care o resimt, fiindcă astăzi, pentru a fi cunoscut pe piaţa internaţională, e obligatoriu să apari în limba enegleză. Degeaba am avut un premiu al Academiei Franceze pentru că francezii nu citesc filozofia istoriei şi lumea nu mai citeşte franţuzeşte.
Cele două cărţi pe care le aveţi în lucru despre ce sunt?
N.D: Sunteţi indiscretă, dar cred că pot să spun: lucrez la o carte care este un răspuns la toţi criticii care mi-au ieşit în cale atunci când am îndrăznit să spun că Basarab Întemeietorul era de origine cumană. Românul nu poate înghiţi ideea că prima sa dinastie voievodală era de origine străină, că nu era moşnean român. Insist mereu că nu există ţară în Europa unde statul să fi fost format în Evul Mediu de băştinaşi. Peste tot a fost creat de invadatorul barbar: în Franţa erau francii, proveniţi dintr-un trib german, în Spania sunt vizigoţii, în Italia sunt longobarzii etc. De trei ani lucrez la ea.
Şi ce-a de-a doua carte?
N.D: Un fel de curs, după un curs pe care l-am ţinut la Universitate intitulat „Etnogeneza naţiunilor din Balcani”. E o lucrare foarte ambiţioasă fiindcă eu nu vorbesc nici bulgăreşte, nici greceşte, nici albaneză, aşa că unii cred că n-ar trebui să îndrăznesc. Va fi o lucrare scrisă de un generalist care, folosindu-se de tot ceea ce s-a scris în limbile de circulaţie internaţionlă, eu citesc în opt limbi, chiar dacă nu le vorbesc pe toate, va rezuma şi va explica felul în care s-au născut statele balcanice. Românii nu-şi pot înţelege istoria lor naţională fără istoria statelor din jur. Iorga a spus-o, dar n-a făcut-o.
„Cel mai mult îmi doresc ca înainte de moarte să văd apărând în limba engleză cartea mea cea mai bună «Civilizaţii şi tipare istorice».”
„Organismul meu este astfel făcut că nu sunt tovarăş creator decât de la cinci după amiaza la douăsprezece noaptea.”
