Trump n-a fost ales preşedinte pentru că e frumos şi deştept – omul însă a vorbit deschis despre ceea ce alţii vorbeau în şoaptă. Şi nu, nu e vorba doar despre corectitudinea politică, nici despre cei care se regăsesc în conspiraţiile la modă. Trump a spus însă cu subiect şi predicat că apa călduţă nu e bună nici pentru băut şi nici pentru duş.
Pentru Uniunea Europeană, noul preşedinte al SUA a deschis robinetul cu apă rece – şi dacă mandatul lui Trump va menţine, chiar şi într-o mică măsură, filozofia din campania electorală, Uniunea Europeană va avea cele mai consistente pierderi. Şi nu e vorba doar de bani, ci de sentimentul istoric al solidarităţii cu SUA.
Şi aici euroliderii trebuie să fie oneşti cu ei înşişi: mereu ca o pensionară stilată, desigur fostă profesoară de greacă şi latină, Europa s-a complăcut într-o stagnare confortabilă. A adunat în jurul ei armate de funcţionari care să-i deseneze frumos, pe hârtie de lux, visări identitare, a construit instituţii peste instituţii, a ţinut seminarii peste seminarii despre planurile ei măreţe – şi când te uiţi în jur, realizările, nu puţine, sunt ascunse sub un munte de hârtii ştampilate. Şi acum vine Trump să-i spună doamnei profesoare că ar fi cazul să mai înainteze cu planurile, că America are un pic de treabă pe-acasă. Că acţionariatul ăsta comun e cazul să ia sfârşit, fiecare cu firma lui, TTIP e un tertip etc.
Cred că e momentul ca Uniunea Europeană să-şi pună serios întrebări vizavi de propriile ezitări. Ce mai înseamnă cetăţenia europeană, dincolo de bucuria că pot să merg la un spectacol la Milano fără să-mi cotrobăie vameşii prin bagaje? Uniunea Europeană e un conglomerat de state, fiecare cu ale lui, sau o ţară cu aspiraţii şi atitudini comune? Înălţăm imnul diversităţii în timp ce facem din identitate un arici speriat, retras în sine?
E foarte simplu să fii cetăţean european pe timp de pace. Dacă nu-i nici criză economică, e o încântare de-a dreptul. Dincolo de asta însă, politicianul european n-a priceput că orice construcţie are nevoie de un diriginte de şantier, muncitori pricepuţi, planuri exacte, elemente tehnice de detaliu, buget şi termene serioase de execuţie.
Vorbim despre Statele Unite ale Europei, despre armată europeană, politică externă europeană, eurofiscalitate şi altele care ar trebui să ne fie comune, exact ca într-o ţară cu 500 de milioane de locuitori, de la Iaşi la Capul Roca, de la Rovaniemi la Punta Marroqui. Şi de ani buni doar vorbim despre astea, cu ochii la planurile fostei profe de latină şi greacă. Neajunsul cel mare e că, după ce am asudat să devenim în sfârşit europeni, acum asudăm să fim foarte români, foarte francezi, foarte unguri sau foarte polonezi. Fiecare vrem o Uniune care să semene cu hachiţele noastre.
Efectul? Vezi reacţiile extrem de târzii la criza refugiaţilor, vezi deficitul uriaş de credibilitate în rândul cetăţenilor europeni. Dacă Uniunea Europeană se va rezuma la o reprezentare identitară şi nu va guverna cu adevărat spaţiul european, prin politici, instrumente şi strategii concrete, această Uniune va deveni un moment oarecare în manualul de istorie.
Liderii europeni ar trebui să se întrebe, fie şi pentru un ceas, dar împreună: ce mai are în comun Uniunea Europeană cu aspiraţiile de la începuturi? Cu ideile pe care le expunea Victor Hugo, în august 1849, la Congresul Internațional al Păcii de la Paris: „Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe, Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii, dându-şi mâna prietenească peste ocean“?
Într-un spaţiu altădată cultural, acum se discută cu cuţitele pe masă. Politica europeană a devenit prizoniera tuturor promisiunilor din campaniile electorale interne, liderii devin cu atât mai puternici cu cât promit o Europă mai slabă. De cealaltă parte e eurobirocraţia, încântată de sutele de pagini prin care se stabileşte curbura castravetelui – asta în paralel cu obligaţia de a juca la nunta lui Ion cu Gheorghe. De la criza din 2009 încoace, Uniunea Europeană e mai mult o ciorovăială – cum să stabileşti un dialog peste ocean, dacă tu nu eşti în stare să ai un dialog în propria ta casă?
Acum a sunat Trump. Omul nu pare să fie foarte interesat de greaca, latina şi altele pe care europenii le bagă în faţă când e vorba despre propriile ezitări.
Până la urmă, noul preşedinte al SUA se va întreba de ce trebuie să meargă la război cu unul care, în loc de o sabie, ţine în mână nişte foi cu discursuri. Da, nouă ne pare poate scandalos şi rudimentar, dar lui Trump i se pot reproşa toate păcatele lumii, mai puţin acela că n-ar fi un om de acţiune.
Pe româneşte: a anunţat că va taxa importurile auto din Mexic – ghici cine ar pierde cel mai mult? Germania, care a investit acolo tocmai ca să poată exporta fără taxe în Statele Unite. Dacă SUA se vor strânge ca un arici în propria economie, Germania e obligată să facă la fel, cel puţin până găseşte noi oportunităţi. Şi ghici unde exportă cel mai mult România? În Germania…
E doar un exemplu al dominoului, valabil începând de la construcţia de maşini până la eventuala negociere a rolului SUA în securitatea mondială.
Telefonul încă sună şi ni-meni din Europa nu răspunde – europoliticienii privesc cu aceeaşi teamă şi aceeaşi invidie către Statele Unite ale Americii, şi tot nu au curajul să facă paşi concreţi şi repezi pentru Statele Unite ale Europei; încă nu par să înţeleagă diferenţa dintre telefon şi te-ledon.
Şi – vă garantez – Trump nu sună de două ori.
