Amsterdam. Raposatul Arthur Koestler, nascut la Budapesta, rezident al mai multor tari si scriitor in mai multe limbi, a spus odata ca exista nationalism si nationalism fotbalistic. Sentimentele inspirate de cel din urma sunt de departe cele mai puternice. Koestler insusi, un mandru si loial cetatean britanic, a ramas intreaga viata un nationalist al fotbalului ungar.
Este greu pentru americani, al caror "campionat mondial" este, in esenta, o chestiune interna, sa inteleaga emotiile care se nasc in sufletul europenilor atunci cand natiunile lor concureaza in Campionatul European de fotbal, o data la patru ani. Timp de cateva saptamani in aceasta vara, stadioanele din Austria si Elvetia, ca sa nu mai vorbim de strazile capitalelor europene, de la Madrid la Moscova, s-au dedat unei adevarate orgii de fluturare de steaguri, intonare de imnuri, patriotism clamat in ritm de toba. Victoria Spaniei a fost una dintre rarele ocazii in care catalanii, castilienii, bascii si andaluzii au erupt impreuna intr-o explozie de bucurie patriotica.
Fotbalul, mai mult decat majoritatea sporturilor, se lasa prada sentimentelor tribale: efortul colectiv, culorile echipei, viteza, agresiunea fizica. Cum a spus odata un celebru antrenor de fotbal olandez, deloc in gluma: "Fotbalul este razboi".
Nu era menit sa fie asa. Dupa doua razboaie mondiale, etalarile de fervoare nationala au devenit mai mult sau mai putin tabu in Europa. Nationalismul a fost blamat pentru aducerea batranului continent in pragul dezastrului de doua ori in secolul XX. Genul de patriotism exaltat, in special atunci cand este combinat cu o mandrie de razboinici, care este considerat normal in SUA, a fost pentru mult timp asociat cu uciderea in masa. Englezii, care au scapat de ocupatie si inca mai cred ca au castigat singuri al doilea razboi mondial (ei bine, cu putin ajutor din partea yankeilor), inca au o urma de militarism. Ei sunt o exceptie. De aici, probabil, beligeranta notorie a fanilor fotbalului englez.
Si totusi, chiar daca emotiile nationaliste au fost suprimate in societatea cuviincioasa din intreaga Europa, stadioanele de fotbal au ramas cu incapatanare in lumea de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. La fel cum uciderea continua sa fie celebrata intr-o forma ritualizata in luptele cu tauri din Spania, sentimentelor tribale ilicite li se da frau liber in arenele de fotbal.
Aceste sentimente pot fi de sarbatoare, chiar carnavalesti, ca la Euro 2008. Dar pot contine si ceva mai intunecat, mai agresiv, in special atunci cand lupta sportiva se imbina cu memoria istorica. Competitiile intre Olanda si Germania, de exemplu, sau dintre Germania si Polonia, au avut tendinta, pana foarte recent, sa fie reconstituiri ale razboiului, fie – cel mai des – ca reluari melancolice ale unei infrangeri din razboi, fie ca dulce razbunare.
Cand Olanda a invins Germania in semifinalele Campionatului European din 1988, a fost ca si cum s-ar fi facut in sfarsit dreptate. Mai multi olandezi au iesit pe strazile Amsterdamului pentru o noapte si o zi de sarbatorire decat atunci cand tara a fost eliberata, in mai 1945. (Uneori, istoria fotbalului ajunge sa se amestece cu istoria "adevarata"; infrangerea unei echipe olandeze superioare de catre Germania in finala Cupei Mondiale din 1974 a trebuit, de asemenea, sa fie compensata.)
Sentimentele tribale ale germanilor au fost considerate, din motive evidente, in mod special toxice dupa Reichul lui Hitler, motiv pentru care, pana recent, steagul german era fluturat cu un aer de usoara retinere rusinata care era total absent in tarile din jur. Totusi, nici germanii nu isi pot suprima astfel de sentimente. Germanii mai in varsta isi pot inca aminti celebra lor victorie asupra unei superbe echipe ungare in 1954. A fost pentru prima data dupa infrangerea lor dezastruoasa in razboi cand germanii au putut sa se simta mandri de ei insisi. Au avut o victorie pe care au putut sa o sarbatoreasca. Dupa ani de vinovatie si privatiuni, germanii au redevenit ceea ce au fost candva.
Ca toate celelalte, formele de patriotism se schimba de-a lungul timpului. Motivele de mandrie nationala sunt diferite. Cand Franta a castigat Cupa Mondiala in 1998, francezii au subliniat cu placere diversitatea etnica a echipei lor. Starul lor principal, Zinédine Zidane, era de origine algeriana. Altii aveau radacini in diferite parti ale Africii. Caracterul multietnic al campioanei din 1998 a fost considerat ca o marca nu a unui trecut colonial indelungat si deseori sangeros, ci a unei superioritati nationale nascute din toleranta iluminismului francez si fraternitatea Revolutiei Franceze.
De fapt, francezii au fost, intr-un fel, prevestitori. Intrucat ceva profund se schimba in Europa, incet, dureros, dar sigur. Daca diversitatea etnica este din ce in ce mai comuna in randul natiunilor, ea este inca si mai marcanta in cluburi.
Cluburile, de asemenea, obisnuiau sa ceara loialitate tribala pe criterii etnice sau religioase, in functie de localizarea lor in mari orase industriale: cluburi irlandeze versus cluburi evreiesti in Londra, de exemplu, sau protestanti versus catolici in Glasgow. Cine ar fi prevazut, cu 30 de ani in urma, ca fanii fotbalului britanic vor face galerie pentru o echipa din Londra plina de africani, latino-americani si spanioli, antrenata de un francez? Sau ca echipa nationala a Angliei ar putea fi condusa de un italian?
Dar diversitatea etnica si culturala nu este singurul element care a schimbat fata fotbalului european. Nu am mai vazut niciodata o asemenea armonie intre suporterii din diferite tari ca la campionatul de anul acesta. Poate aceasta s-a datorat absentei Angliei, intre ai carei fani se numara ultimele bande de razboinici amatori. Atmosfera pasnica, de carnaval, care a predominat, cu steaguri turcesti si germane fluturate unele langa altele pe strazile Germaniei, cand cele doua tari s-au intalnit in semifinale, si sarbatoririle spaniolo-germane de dupa finala, toate acestea sugereaza ceva nou.
Nu ca sentimentul national moare, in timp ce un nou spirit european se naste. Ci ca identitatile nationale din Europa nu mai sunt atat de colorate de amintiri de razboi. Nimeni nu se mai supara cand Germania castiga, asa cum deseori o face. Germanii sunt acum mult prea draguti pentru asta. Dar trebuie sa recunosc ca tot nu am putut sa imi reprim o mica placere atunci cand Germania a pierdut in fata Spaniei. Poate pentru ca Spania a jucat un fotbal mai frumos. Sau poate doar din cauza varstei mele.
Ian Buruma este profesor de drepturile omului la Bard College. Cea mai recenta carte a sa este "Murder in Amsterdam: The Killing of Theo van Gogh and the Limits of Tolerance" (Crima in Amsterdam: Uciderea lui Theo van Gogh si limitele tolerantei).
