Tocmai se implinesc luna aceasta 70 de ani de cand primul ministru al Marii Britanii Neville Chamberlain a semnat la München un document ce a permis Germaniei sa puna mana pe o felie grasa din Cehoslovacia. Asa-numita "Intelegere de la München" urma sa fie considerata mai tarziu ca tradare abjecta a ceea ce Neville Chamberlain numea "o tara indepartata, despre care stim putine lucruri". Dar la vremea respectiva nu multa lume gandea asa.
Opinia lui Chamberlain, dupa care Marea Britanie nu era inca pregatita de un razboi cu Germania nazista, iar diplomatia si compromisul erau optiuni mai sigure, era de fapt impartasita de multi europeni, care cunosteau din proprie experienta consecintele oribile ale razboiului. Cu toate acestea, Chamberlain a intrat in istorie ca un las, politica sa de "appeasement", de impaciuire a Germaniei naziste fiind deseori vazuta ca ulterior vinovata de campania lui Hitler de cucerire a restului Europei.
Probabil ca Chamberlain nu avea dreptate. Marea Britanie si Franta ar fi putut opri Germania. Momentul "München, 1938" a reprezentat una din acele rare clipe in istoria lumii democratice in care diplomatia precauta a fost o eroare. Ar fi fost, de fapt, nevoie atunci de un erou romantic, care, cu gandul la batalii sangeroase, sa aiba vointa de a juca soarta natiunii sale prin continuarea luptei, "indiferent de costuri", cum spunea atunci Winston Churchill.
George Santayana a avertizat printr-o faimoasa asertiune ca "aceia care nu invata din istorie sunt condamnati sa o repete". Istoria insa preda multe lectii, unele dintre ele contradictorii, iar repetarea ei nu are loc in mod identic. O privire prea concentrata in trecut ne poate duce pe cai gresite. Asadar, ce a invatat, mai concret, lumea de la momentul "München, 1938"?
Europenii din vestul continentului au tras dupa cel de-al doilea razboi mondial concluzii care se apropie mai mult de gandirea lui Chamberlain din 1938 decat de cea a lui Churchill. Dupa doua razboaie catastrofale, europenii s-au decis sa construiasca institutii care sa faca inutile conflictele militare. De atunci, diplomatia, compromisul si suveranitatea partajata urmau sa devina normalitate, iar nationalismul romantic, bazat pe bravura militara, devenea de domeniul trecutului.
Din cenusa razboiului s-a nascut un nou tip de Europa, exact cum s-a intamplat si cu Japonia, cea care a beneficiat si de o Constitutie pacifista (scrisa de americani idealisti, dar acceptata recunoscator de majoritatea japonezilor). Nationalismele (exceptand cele din stadionul de fotbal) au cedat locul satisfactiei condescendente de a fi gasit solutii mai civilizate, mai diplomatice si mai pacifiste pentru conflictele umane.
Desigur, pacea a fost mentinuta. Dar asta numai pentru ca a fost garantata de Statele Unite, care sunt inca ferm atasate conceptelor antebelice de securitate nationala si internationala.
In SUA, "Intelegerea de la München" a avut o rezonanta complet diferita, alimentand iluziile churchilliene ale un "presedinte razboinic", visand sa intre in istorie ca aparator eroic al libertatii. "München, 1938" a fost invocat justificativ in repetate randuri – pentru a lupta impotriva comunismului, pentru a-l inlatura pe Saddam Hussein, pentru a opri Iranul si pentru "razboiul impotriva terorismului".
Aceste perspective diferite au creat tensiuni stranii intre SUA si aliatii ei democratici. Europenii si japonezii depind in asigurarea securitatii de puterea militara americana, dar de multe ori le displace modul in care SUA fac uz de aceasta. O dependenta prea accentuata are in plus si un efect de infantilizare. Parca ramasi intr-o adolescenta perpetua, europenii si japonezii tanjesc dupa siguranta oferita de puternicul tata american, concomitent respingandu-l.
Fara doar si poate, SUA, la fel ca toate marile puteri, s-au aventurat in razboaie prostesti si s-au comportat agresiv in special cu natiunile din propria emisfera. Dar, chiar fara a invoca fantomele trecutului de la München, exista situatii in care forta militara este singurul mod de a te raporta la un tiran. Europenii nu au vrut sa tina piept criminalilor in masa sarbi. Americanii (dupa retineri initiale) au fost cei nevoiti sa preia treaba murdara. Cand SUA s-au decis sa-i alunge pe ucigasii lui Saddam Hussein din Kuweit, protestatarii strigau in Germania ca ei niciodata nu si-ar "varsa sangele pentru petrol".
Pe de alta parte, diplomatia europeana a avut cateva succese remarcabile. Perspectiva primirii in Uniunea Europeana a ajutat la consolidarea democratiei in Europa Centrala si de Est, dar si in Turcia. Unele din aceste democratii s-au alaturat NATO, altele vor cu disperare sa o faca. NATO, altfel decat UE, este insa o organizatie militara. Vechea problema a lui Chamberlain ramane: sunt europenii gata sa lupte in razboaie in numele altor membri?
In timpul Razboiului Rece, aceasta nu era o dilema cu adevarat serioasa. Europenii se bazau pe apararea NATO si SUA in cazul unei agresiuni sovietice. Acum Georgiei si Ucrainei le-ar placea sa se astepte ca europenii si americanii sa isi verse sangele pentru a le apara de Rusia.
Alegerea e clara: daca europenii sunt gata sa lupte pentru Georgia sau Ucraina, aceste tari ar trebui invitate sa se alature NATO. Daca nu, nu. Dar, in loc sa faca o alegere, majoritatea tarilor mari europene, cum ar fi Germania, se eschiveaza. Mai intai le-au fluturat pe sub nas perspectiva ademenitoare de intrare in NATO, apoi si-au retras oferta si i-au lasat pe americani sa practice retorica eroismului fara suportul necesar.
Din aceste motive alianta occidentala apare ca incoerenta si, in ciuda enormei bogatii si a fortei militare a americanilor, ciudat de neputincioasa. E momentul ca democratiile europene sa se hotarasca. Pot ramane dependente de protectia SUA, dar atunci trebuie sa inceteze sa se planga. Sau pot dezvolta singure capacitatea de a apara Europa, indiferent cum ar dori sa o defineasca. Prima optiune nu mai pare fezabila pentru mult timp, avand in vedere amurgul Pax America. Cea de-a doua va fi scumpa si riscanta. Date fiind multiplele divizari in cadrul Uniunii, europenii vor continua, probabil, sa se codeasca, pana cand o criza ii va forta sa actioneze. S-ar putea ca atunci sa fie insa prea tarziu.
