» Dupa sinuciderea din 1963, faima scriitoarei americane Sylvia Plath a crescut constant, ea devenind obiectul unui cult care se intinde dincolo de granitele avalansei de studii universitare care i s-au dedicat.
» Volumul "Johnny Panic si Biblia viselor" aduna prozele scurte ale autoarei, alaturi de cateva fragmente de jurnal care nu au vazut lumina tiparului in timpul vietii acesteia.
» Povestirile pun in lumina viata unei femei sofisticate, a carei sclipitoare inteligenta este pusa, paradoxal, in valoare de o depresie precoce si de repetate tentative de sinucidere.
Nascuta in timpul crizei economice din ´30, Sylvia Plath a fost o scriitoare prea putin cunoscuta in timpul vietii – "vedeta" a fost tot timpul sotul ei, poetul Ted Hughes, care a primit onorurile consacrarii literare. Dupa moarte, faima ei a crescut constant, coplesind-o pe cea a lui Hughes: in timp ce poetul englez mai este gustat doar in cercuri academice, devenind incet o figura a istoriei literare, prezenta Sylviei Plath este parca tot mai vie si mai extinsa – documentand acest articol, am dat, de pilda, peste o trupa de punk numita "Johnny Panic". Una dintre povestirile din volum, "Culoarea dorintei" pune in abis tocmai aceasta situatie, imaginand un cuplu in care el ii povesteste ei ce viseaza; visele sunt baroce si pline de culori, cu taramuri orientale magice, elefanti si pietre pretioase.
Imaginatia lui Harold, personajul masculin, e debordanta, visele strivesc prin detalii concrete si parca abia asteapta sa fie psihanalizate; Agnes insa nu viseaza sau, atunci cand viseaza, visele sunt schematice si intunecate, vin parca de pe o planeta moarta, enigmatica si inchisa in propria singuratate. Incet, se naste un fel de competitie in cuplu in privinta viselor, ea incearca sa se forteze sa viseze lucruri mai interesante – si apoi, ca sa-l impresioneze, incearca sa-si infrumuseteze visele cand le povesteste sau, alteori, sa minta in privinta lor.
Cand pasiunea fizica si vraja erotica se sting, cei doi ajung astfel sa comunice cu adevarat doar prin intermediul viselor, insa spre final si aceasta forma de comunicare se rupe, cand ea isi gaseste refugiul in alcool, iar visele ei saracesc de tot. Textul se incheie cu sinuciderea ei cu pastile – prezentata sec, din afara, fara explicatii psihologice. Femeile din povestirile Sylviei Plath au toate aceasta incarcatura autodestructiva – care, la limita, este si o forma pasiv agresiva de a-i pedepsi, intr-o forma de sarcasm intors, pe ceilalti.
Cinism si disperare
Relatia scriitoarei cu moartea este ambigua – cinica in ce tine de moartea celorlalti, sarcastica si disperata in ce tine de scenariul propriei morti. Astfel, intr-o povestire de tinerete, Sylvia Plath evoca priveghiul unui vecin foarte plictisitor la care, eleva? studenta? fiind, trebuie sa se duca din obligatie, impreuna cu mama sa. Discutiile din casa mortului se consuma intr-o plictiseala enorma, tanara flirtand cu baiatul mortului, care se arata la fel de plictisit si neatent ca ea, constient de faptul ca nu simte mare lucru fata de moartea tatalui sau. Povestirile si nuvelele tarzii pierd aceasta lejeritate cinica a povestirii si castiga un dramatism subteran; multe dintre ele sunt despre copilarie si adolescenta, in care scriitoarea cauta un refugiu tranchilizant.
Obsesiva e prezenta figurilor paterne – moartea tatalui, de pilda, e evocata direct intr-o povestire prin intermediul unei familii in care baiatul, care e mai bleg, e favoritul mamei, in timp ce fetita e favorita tatalui; fata isi saboteaza fratele lovindu-l pe sub masa. La fel ca in viata reala a Sylviei Plath, tatal se stinge cand ea implineste 8 ani, la cateva zile dupa aniversare. Accentul in povestirile Sylviei Plath cade pe confesiune, astfel ca fictiunea si cadrul sunt schitate neglijent in povestiri, iar naratiunea e stangaci construita – astfel, cu exceptia textelor fantastice in genul celei care da titlul volumului (despre o femeie care colectioneaza si fiseaza vise), textele dau impresia de rememorari narativizate ale unor experiente foarte reale: copilaria, viata de liceu, studentia, casatoria.
» Sylvia Plath, o femie rafinata si depresiva
Sylvia Plath s-a nascut intr-o familie de intelectuali americani – dar tatal sau a murit cand ea avea 8 ani. Talentul literar al Sylviei s-a facut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicata la varsta de 8 ani. Prima tentativa de sinucidere o are la 21 de ani, cand afla ca i-a fost refuzat un curs de vara la Harvard, condus de Frank O'Connor. Psihiatra dr. Ruth Beuscher reuseste sa o scoata pe Sylvia Plath din starea de depresie profunda, putand astfel sa-si continue studiile. Dupa finalizarea studiilor, pleaca in Anglia, la Cambridge, cu o bursa Fulbright. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, cu 2 ani mai mare decat ea, cu care s-a casatorit in iunie 1956 si cu care a avut doi copii.
Cuplul se separa in 1962, cand Tom Hughes incepe o relatie cu scriitoarea Assia Wellvill. La inceputul anului 1963 cand, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a aparut romanul autobiografic "Clopotul de sticla", ce nara despre un coleg al sau, care s-a sinucis, situatia Sylviei era disperata. Mariajul esuase, ea si copiii erau macinati de boala si, locuind intr-un apartament neincalzit, aveau de infruntat cea mai crunta iarna a secolului. In zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dand drumul la gazele de la masina de gatit, in timp ce copiii sai dormeau in camera alaturata. Poeziile scrise intr-un ritm frenetic in acest interval de disperare au fost publicate in volumul "Ariel", dupa moartea sa, devenind una dintre marile carti ale secolului 20. Ted Hughes, in calitate de tata al mostenitorilor minori, a administrat aparitia postumelor Sylviei Plath.
El a distrus paginile de jurnal scrise de Sylvia Plath dupa 1962, anul despartirii cuplului, sub motivul ca a vrut sa-i protejeze pe copii. Nicholas Hughes, unul dintre cei doi urmasi, s-a sinucis anul acesta, pe 16 martie, la 47 de ani.
