Una dintre cele mai frumoase cărţi ale secolului XX stă cuminte camuflată sub haina unui basm pentru copii. În realitate însă este o superbă poveste şi pentru copiii mari, dacă putem să-i ridicăm la acest înalt rang pe adulţi.
Cartea se numeşte „Momo”, a fost reeditată de curând la editura Polirom, este scrisă şi ilustrată de Michael Ende şi are în centrul acţiunii o fetiţă care salvează oamenii mari de ei înşişi.
Momo e o copilă venită de nicăieri, care şi-a făcut sălaş în ruinele unui amfiteatru antic din preajma unui mare oraş şi care are darul neobişnuit de a se împrieteni cu toţi oamenii, mari şi mici, de a le asculta tuturor necazurile şi de a face pace între duşmani. Şi când lumea întreagă cade pradă „domnilor cenuşii”, un fel de bancheri mincinoşi, care le fură oamenilor timpul sub pretextul economisirii lui, Momo e cea care salvează oraşul din ghearele noilor stăpâni satanisto-corporatişti. Momo este o fetiţă mântuitoare, care iubeşte necondiţionat şi foloseşte iubirea ca armă împotriva răului.
Iată cine e Momo şi cum arată ea: „Într-o bună zi începu să circule zvonul că în ruina vechiului amfiteatru ar locui cineva. Era vorba de un copil, probabil o fetiţă. Nu se putea spune cu precizie pentru că îmbrăcămintea îi era oarecum ciudată. Se spunea că se numea Momo sau ceva asemănător. Aspectul exterior al lui Momo era într‑adevăr oarecum straniu şi ar fi putut să-i sperie întrucâtva pe cei care preţuiau curăţenia şi rânduiala. Era micuţă şi cam slăbuţă, încât, cu cea mai mare bunăvoinţă, lumea nu-şi putea da seama dacă are doar 8 ani sau dacă a împlinit deja 12. Avea bucle negre ca pana corbului, zbârlite, arătând ca şi cum n-ar fi fost niciodată atinse de vreun pieptene sau de vreo foarfecă. Avea ochi foarte mari, minunat de frumoşi şi la fel de negri, iar picioarele îi erau de aceeaşi culoare, căci umbla aproape întotdeauna desculţă. Doar iarna purta uneori ghete, dar erau diferite, nu se potriveau între ele şi, pe lângă aceastea, îi erau şi mult prea mari. Cauza era că Momo nu avea nimic altceva decât ceea ce găsea întâmplător sau i se dăruia. Fusta îi era cusută din diferite petice pestriţe şi îi atârna până la glezne. Pe deasupra purta un surtuc bărbătesc vechi şi mult prea larg, ale cărui mâneci erau suflecate la încheietura mâinii, Momo nu voia să le taie, căci se gândea, prevăzătoare, că va mai creşte. Şi nu se putea şti dacă va mai găsi vreodată un surtuc atât de frumos şi de folositor cu atât de multe buzunare.”
„Du-te la Momo!”
Locuitorii oraşului au supus-o, desigur, pe fetiţă unui mic interogatoriu, întrebând-o de unde vine şi ce scopuri are în viaţă:
„- Aşa, spuse unul dintre bărbaţi, prin urmare îţi place aici?
– Da, răspunse Momo.
– Şi vrei să rămâi aici?
– Da, cu plăcere.
– Nu eşti aşteptată nicăieri?
– Nu.
– Vreau să spun, nu trebuie să te întorci acasă?
– Aici sunt acasă.
– Da’ de unde vii, fetiţo?
Momo făcu un gest nedesluşit cu mâna, arătând undeva în depărtare.
– Cine sunt părinţii tăi?, îşi urmă omul întrebările.
Copilul îi privi cu nedumerire pe el şi pe ceilalţi şi ridică puţin din umeri. (…)
– Spui că te cheamă Momo, nu-i aşa?
– Da.
– E un nume frumos, dar nu l-am mai auzit niciodată. Cine ţi l-a dat?
– Eu.
– Tu ţi-ai dat singură numele?
– Da.
– Când te-ai născut?
– După câte îmi amintesc, am fost dintotdeauna.
– Dar nu eşti decât un copil. Câţi ani ai?
– O sută, spuse Momo şovăitor.
Oamenii râseră. Credeau că e o glumă.
– Hai să vorbim serios. Câţi ani ai?
– O sută şi… doi, spuse ea încă şi mai şovăitor.”
Foarte repede Momo a început să devină o piesă de rezistenţă în viaţa de zi cu zi a locuitorilor oraşului în care şi-a găsit adăpost:
„Oamenii aveau nevoie de Momo şi se mirau cum de au scos-o la capăt înainte fără ea. Cu cât trecea mai multă vreme de când fetiţa era la ei, cu atât mai necesară le devenea. (…) Aproape întotdeauna putea fi văzut câte cineva stând lângă ea şi vorbindu-i însufleţit. Cei care aveau nevoie de Momo şi nu puteau veni trimiteau după ea, iar celor care încă nu aflaseră că aveau nevoie de ea li se spunea: «Du-te la Momo!»
Cuvintele acestea se transformaseră treptat într-o expresie uzuală prin împrejurimi. După cum se spunea «Toate cele bune!» sau «Să vă fie de bine» sau «Cine ştie!», tot astfel se spunea în toate împrejurările posibile: «Du-te la Momo!»(…) De ce oare? Poate că Momo era nemaipomenit de deşteaptă încât era în stare să dea fiecăruia un sfat mintos? (…) Poate că Momo se pricepea la ceva ce le dădea oamenilor bună dispoziţie? Ştia de pildă să cânte cu un glas deosebit de frumos? (…) Poate că ştia să facă farmece? Cunoştea vreo formulă magică prin care dispăreau toate grijile şi necazurile? (…) Nu, nimic din toate astea. Ceea ce ştia micuţa Momo ca nimeni altul era să asculte. (…) Momo ştia să asculte astfel încât proştilor le treceau dintr-odată prin minte idei foarte deştepte (…). Momo se pricepea să asculte astfel încât oamenii nehotărâţi şi nedumeriţi se lămureau dintr-odată foarte clar, ştiind bine ce vor. Sau cei sfioşi se simţeau brusc nestingheriţi şi îndrăzneţi. Sau cei nenorociţi şi amărâţi deveneau voioşi şi plini de speranţe. Iar dacă cineva credea că şi-a greşit viaţa întru totul, că a fost lipsită de sens şi că el este unul printre milioane şi că e un om fără nici o importanţă, putând fi înlocuit la fel de lesne ca un vas spart, ducându-se şi povestindu-i toate astea micuţei Momo, îşi dădea seama în mod misterios, încă în timp ce vorbea, că se înşelase amarnic, că printre toţi oamenii el este unic, exact aşa cum şi era, şi că tocmai de aceea el este important pentru întreaga lume, aşa, în felul lui special. Astfel ştia Momo să asculte!”.
Sigur că, aşa cum se întâmplă în orice basm, apar în scenă şi zmeii, în acest caz în persoanele unor domni cenuşii, cu feţe, costume, ochi şi chiar voci cenuşii, care se recomandau ca agenţi ai Casei de Economii a Timpului şi care reuşesc să-i convingă pe oameni să îşi depună timpul liber pe care îl petrec după pofta inimii în banca lor. Astfel, prietenii lui Momo devin sclavi ai domnilor cenuşii, punându-şi viaţa amanet. Ei nu mai au timp să o viziteze pe fetiţă sau să facă tot felul de lucruri, altădată atât de dragi, precum privitul pe fereastră, mirositul unei flori sau statul la o mică şuetă între amici. „Există o taină foarte mare, dar totuşi foarte obişnuită. Toţi oamenii iau parte la ea, dar numai foarte puţini se gândesc vreodată la ea. Cei mai mulţi o iau ca atare şi nu se miră câtuşi de puţin cu privire la ea. Taina aceasta este timpul. Există calendare şi ceasuri pentru a o măsura, ceea ce înseamnă însă foarte puţin, căci oricine ştie că o singură oră poate părea o veşnicie, iar uneori poate trece însă într-o clipită, depinde de ceea ce trăieşti în ora respectivă. Căci timpul este însăşi viaţa. Iar viaţa sălăşluieşte în inimă. Era un adevăr pe care nimeni nu‑l ştia mai bine decât domnii cenuşii. Nimeni nu cunoştea mai bine decât ei valoarea unei ore, a unui minut sau chiar a unei secunde de viaţă. Desigur că ei priveau totul din punctul lor de vedere, tot aşa cum lipitorile privesc sângele din punctul lor de vedere.”
Dar despre lupta micuţei Momo cu domnii cenuşii şi despre povestea plină de învăţăminte a acestui război va trebui să citiţi singuri.
„Momo” e o carte numai bună de citit pe final de vacanţă, cu atât mai mult cu cât face parte, într-un fel, şi din categoria atât de dragă multor cititori a literaturii self-help, fiind un ghid foarte util de utilizare a vieţii.
