Noua lege a învăţământului, adusă la lumină mai degrabă spre cunoştinţă decât pentru o autentică consultare publică – de altfel, publicată, strategic, chiar în ajun de Paşti, exprimă o viziune ce evocă tipul chinezesc de societate: centralism combinat cu o doză bine controlată de piaţă. Deşi reforma şi modernizarea statului sunt astăzi la modă, rezultatul legii va duce, mai degrabă, la dispariţia celor câteva timide nuclee de spaţiu public şi exerciţiu democratic care mai supravieţuiau în învăţământul românesc. Refuzând dialogul, dar preferând în schimb afirmarea politică a unui „adevăr” de nimic demonstrat şi deloc consensual – în totală contradicţie cu modul de lucru ştiinţific de la care, teoretic, se revendică grupul celor ce au redactat legea -, proiectul de lege pe care ministrul Funeriu şi-l asumă se află atât la limita Constituţiei şi a democraţiei academice, cât şi a unei lungi tradiţii a învăţământului românesc.
Deşi Spiru Haret este invocat în sprijinul „reformei”, ceea ce se propune e tocmai opusul modernizării prin şcoală, căci desfiinţarea „titularizării” în învăţământul preuniversitar nu doar că transformă radical statutul public al cadrelor didactice, dar acestea sunt reduse de la rolul de agenţi primordiali ai modernizării statului la un fel de funcţionari contractuali fără nici o stabilitate, aflaţi la bunul plac al directorului sau al unui consiliu de administraţie controlat politic de aleşii locali.
În ce priveşte democraţia academică, ce constă în alegeri şi controlul deciziei de către o instituţie colegială, Senatul, desemnarea conducerii universităţilor printr-un concurs înseamnă desfiinţarea de facto a autonomiei universitare şi revenirea la centralismul de tristă amintire, de data asta „luminat”. Înlocuirea democraţiei academice printr-un sistem de aşa-zise concursuri, cam de tipul ce-lor ce se folosesc în ocuparea posturilor de conducere din administraţia publică, al cărei grad de politizare a atins cote îngrijorătoare, va influenţa dinamica societăţii româneşti.
Lipsa democraţiei se va reflecta asupra întregii construcţii democratice. Iar fără democraţie în şcoală şi universitate nu va exista democraţie nici în societate. Nerecunoscând existenţa unei comunităţi academice capabile să se autogestioneze, proiectul de lege nu doar că va duce la excluderea profesorilor şi a studenţilor din procesul decizional, la politizarea învăţământului la toate nivelurile, ba chiar şi la naţionalizarea învăţământului universitar privat, dar va conduce, în final, la anularea pluralismului academic şi a dezbaterii ştiinţifice. Şi dacă ambiguitatea anumitor formulări ale proiectului de lege indică existenţa unei agende personale ascunse (doctoratul acordat în cadrul firmelor private, diferenţierea universităţilor prin decizie administrativă şi fără existenţa unor criterii de evaluare cunoscute, posibilitatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ conferită şi unor persoane fizice, introducerea învăţământului superior confesional), centralismul pe care îl dezvăluie la aproape fiecare pagină creează impresia unei agende politice, ba, mai mult chiar, a intenţiei de a impune un fel de ideologie unică.
