Belgia este pe punctul de a se destrama. De peste sase luni, in aceasta tara europeana este imposibila formarea unui guvern care sa-i poata uni pe valonii francofoni (32%) si pe flamanzii vorbitori de olandeza (58%). Regele Albert al II-lea incearca disperat sa-si opreasca supusii de la producerea unei rupturi a statului.
Dar cui ii pasa, in afara monarhului (care risca sa ramana fara slujba)? In primul rand, valonilor. Desi belgienii francofoni au fost cei care au pus in miscare revolutia industriala din Europa secolului al XIX-lea, ei traiesc acum intr-un colt delabrat de tara, ce nu se poate sustine decat prin subventii federale – dintre care o parte substantiala provine din impozitele platite de flamanzii mai prosperi si tehnologic mai avansati. Le mai pasa si unor idealisti de dreapta din Olanda, putini la numar, care au viziunea unificarii Flandrei belgiene cu patria olandeza.
Din nefericire pentru acesti visatori, flamanzii nu-si doresc asa ceva. Pentru ca, in definitiv, Belgia a devenit in 1830 un stat independent tocmai pentru ca flamanzii catolici, dar si valonii, sa se poata elibera de statutul unor supusi de categoria a doua pe care-l detineau intr-o monarhie olandeza protestanta.
Dar poate ca ar trebui sa ne pese tuturor, macar putin, pentru ca ceea ce se intampla in Belgia este neobisnuit, dar in nici un caz ceva nemaiintalnit. Cehii si slovacii au ales sa se separe, acelasi lucru s-a intamplat si cu diferitele popoare iugoslave. Multi locuitori ai Tarii Bascilor, ca de altfel si multi catalani, si-ar dori desprinderea de Spania. Corsicanilor le-ar placea teribil sa scape de Franta, multor scotieni de Marea Britanie.
Apoi exista, desigur, chestiunea tibetana in China si problema cecena in Rusia si asa mai departe. Fara doar si poate, unele dintre aceste popoare ar putea supravietui foarte bine si pe cont propriu. Dar istoria pare sa sugereze ca efectul cumulativ al destramarii unor state este arareori unul pozitiv.
Separatistilor belgieni le place sa afirme ca Belgia nu a fost niciodata un stat national format pe cale naturala, ci un accident al istoriei. Dar asa stau lucrurile in mai toate situatiile, in cazul Belgiei accidentul este deseori identificat ca fiind plasat la inceputul secolului al XIX-lea si reprezentand un rezultat combinat al prabusirii imperiului lui Napoleon si al arogantei olandeze. De fapt, am putea plasa acest accident foarte bine si in secolul al XVI-lea, atunci cand Imperiul Habsburgic s-a cramponat de sudul Tarilor de Jos (Belgia de azi), in timp ce provinciile protestante din nord s-au desprins.
Oricum ar fi, in secolele al XVIII-lea si XIX-lea statele nationale s-au format de multe ori in vederea promovarii unor interese comune ce transcendeau diferentele culturale, etnice, lingvistice sau religioase. Acest lucru se verifica in cazul Italiei, al Marii Britanii si chiar si al Belgiei.
Problema este acum ca astazi aceste interese nu mai coincid si nu mai sunt urmarite in comun. Uniunea Europeana, care promoveaza activ interesele regionale, a slabit autoritatea guvernelor nationale. De ce sa ne bazam pe Londra, se intreaba scotienii, daca Bruxelles-ul ofera mai multe avantaje?
Cand interesele comune inceteaza sa existe, limba si cultura incep sa conteze mai mult. Unul dintre motivele pentru care flamanzii belgieni nu sunt deloc incantati sa-i sustina pe valoni prin contributia lor fiscala este ca ii privesc aproape ca pe niste straini. Prea putini flamanzi citesc presa sau beletristica de limba franceza, reciproca fiind la fel de valabila. Posturile TV emit separat in fiecare limba. La fel de separate sunt scolile, universitatile si partidele politice.
In mod similar, nici italienilor din nord nu le place ca impozitele lor sunt folosite la subventionarea sudului, dar cele doua parti macar au in comun – mai mult sau mai putin – o limba, o serie de staruri TV, o echipa nationala si pe Silvio Berlusconi. Belgienii au in comun doar un rege, care este si el, ca majoritatea monarhilor europeni, descendent al unei familii regale germane.
Deci inca o data: de ce ar trebui sa conteze toate acestea? Nu simpatizam cu tibetanii in lupta lor pentru independenta? De ce nu ar apuca-o si flamanzii pe propriul drum?
Este insa una sa sustii un popor opresat de un guvern autoritar, tibetanii riscand, intr-adevar, sa-si piarda cultura. si este altceva, mai tulburator, sa asisti la situatia in care un popor se decide sa destrame un stat national pentru ca refuza din motive lingvistice sau etnice sa-si imparta bunastarea cu ceilalti.
Daca flamanzii nu doresc ca impozitele lor sa ajunga la valoni, cum ramane cu ajutoarele pentru somerii imigranti din Africa, mai ales ca Belgia a avut in posesie si exploatare teritorii vaste de acolo, ele fiind una dintre sursele prosperitatii de azi? Nu ar trebui sa ne mire ca Vlaams Belang, partidul nationalist flamand, este ostil inclusiv imigrantilor.
Ca atare, soarta Belgiei ar trebui sa-i intereseze pe toti europenii, in special pe cei care doresc succesul Uniunii Europene. Ce se intampla acum in Belgia s-ar putea extinde la nivel continental.
De ce, de pilda, impozitele germanilor prosperi ar trebui directionate in continuare spre greci sau portughezi? Fara solidaritate e dificil de sustinut orice sistem democratic, fie la scara nationala, fie la cea europeana. Este benefic daca aceasta solidaritate se bazeaza si pe ceva mai mult decat interese comune: o limba, un sentiment comun al istoriei, mandria fata de realizari culturale. Identitatea europeana nu este nici pe departe foarte solida.
Poate ca cetatenii belgieni nu mai au nimic in comun si flamanzii si valonii ar trai mai bine divortati. Dar putem spera ca nu e asa. Divorturile sunt intotdeauna dureroase. Iar nationalismul etnic descatuseaza sentimente care nu sunt aproape niciodata de dorit.
stim ce s-a intamplat atunci cand binomul ingemanat al sangelui si pamantului a determinat politica europeana. Fara sa fi fost intentia ei, Uniunea Europeana pare acum sa stimuleze tocmai acele forte pe care procesul de unificare a Europei postbelice era menit sa le izoleze.
