Dupa doua adaptari remarcabile, una inspirata de „Trista poveste a nefericitei Erendira si a nesabuitei sale bunici”, de Gabriel Garc’a M'rquez, pusa in scena la Oradea, cealalta alcatuita din fragmente de piese si scrisori cehoviene, care a vazut lumina rampei la Nationalul iesean, regizorul Ion Sapdaru „recidiveaza” printr-un spectacol izvorat din „Moartea lui Tarelkin”, de A.V. Suhovo-Kobalin, ce ni se dezvaluie pe scena Teatrului dramatic „Fani Tardini” din Galati, cu titlul „Moartea lui Eskrokov”. Chiar de aici putem deslusi o prima sursa a comicului de factura foarte variata, dar si deconcertanta uneori, pe care il valorifica regizorul, caci, dupa modelul ilustrului Caragiale, toate personajele vor capata nume grotesti si definitorii pentru alcatuirea lor fizica si morala: Sakalov, Trogloditki, Pungasovski, Sarlatanov, Huidumov si Vlajganov, Oftikosov, Borfetova s.a.m.d. Amestecul de drama si umor din viata functionarului Tarelkin (Eskrokov), in prima parte a spectacolului restituit cu notabila iscusinta a dozarii mijloacelor de expresie scenica din partea protagonistului, actorul Cristian Gheorghe, fara indoiala, performanta de prim-plan a reprezentatiei, secondat cu debordanta energie si manifest instinct comic de Lucian Panzaru (ofiterul Trogloditki), Svetlana Friptu (Mavrusca) si Petre Papusa (generalul Potlogarin-Sakalov), cedeaza treptat locul unei ofensive aproape violente a scenelor comice, care, pe parcursul actului al doilea, ofera imaginea unui glissando parca scapat de sub control, de la teatrul pur, la momente „operetistice” si chiar la gaguri intalnite sub cupola circului. Remarcabile sunt secventele in care imaginarul coexista ori se substituie realului, dar si acele ruperi de ritm, sustinute de puternice acorduri muzicale si de pasaje dansante (coregrafia Marius Manole), care dau un bun prilej de afirmare celor trei tinere ispititoare, aflate in slujba eroticului, interpretate cu nerv si vadita bucurie a jocului de Oana Preda Gheorghe, Carmen Albu si Ana Maria Ciucanu, insa si grupului alcatuit din studenti la actorie, credibili la primele lor aparitii, dar de un haz mai putin inspirat in personajul colectiv al „creditorilor evrei”. Din punct de vedere actoricesc, spectacolul da la iveala si alte momente comice de o contagioasa voiosie, realizate de veteranul trupei, Gheorghe V. Gheorghe, cu binecunoscuta sa dezinvoltura in rolul medicului de front Dankesionov (care vorbeste stalcit, fiind „neamt” la origine), de tandemul Gabriel Mircea Velicu si Florin Toma, uriasii pusi sa-l maltrateze pe Eskrokov, de Dan Capatana (Tuicovici), Grig Dristaru (Ingamfatov) si Ioan Cretescu (Oftikosov) s.a.
Din pacate, risipa de imaginatie si de voluptate in ce priveste construirea situatiilor comice, dovedite de regizorul care marturiseste ca s-a indragostit inca de student de aceasta piesa, ce declanseaza in scena o nu mai putin evidenta risipa de energie, ori inspiratele costume, viu colorate, datorate scenografei Stela Verbeceanu nu reusesc sa camufleze acea alunecare a comicului in facil, in clisee, in gaguri mai putin subtile ori sa estompeze senzatia spectatorului ca unele scene sunt prelungite in defavoarea calitatii si credibilitatii reprezentatiei. (A se vedea dialogul dintre Trogloditki si Oftikosov, scena pantagruelica cu ghiftuirea ofiterului, interogatoriul luat lui Eskrokov, acel „solo” de balet al protagonistului, amintindu-ne de o secventa a spectacolului bucurestean cu „Poker” etc.). Sunt unele „comicarii” prea mult exploatate, scene usor redundante, ce ameninta sa dezechilibreze intregul esafodaj al acestui spectacol de constructie „baroca”, sa coboare stacheta lui intelectuala ori sa sufoce cele mai reusite scene, cum sunt acelea in care protagonistul aduce in fata spectatorilor ambele sale personaje, Eskrokov si Marazmov.
Am insistat asupra acestor minusuri, mai ales cu convingerea ca ne aflam in fata unuia dintre cele mai ambitioase si atractive spectacole galatene din ultima vreme, care solicita trupa in mod complex, intr-un discurs cu accente halucinante, incat este de dorit ca rezultatul sa fie cat mai aproape de nadejdile colectivului si ale acestui remarcabil regizor, cat mai fidele asteptarilor publicului. Aplauzele sale fierbinti pot fi percepute, astfel, nu numai ca semn al admiratiei, dar si ca o permanenta invitatie la exigenta si profesionalism.
P.S. De bun augur informatia bogata a caietului-program realizat de secretara literara Mona Sandu, precum si calitatea grafica a acestuia.
