Dupa-amiaza cenusie. Un card de caini trece pe strada Academiei, in ritmul fluierului unui politist care se pregateste de summit. Dau o raita pe la anticariatul ambulant de la fatada Universitatii. Din dulapurile de tabla, cotoare de carti de toate felurile. Eu caut un Paul Cornea, dar zaresc un Apollinaire in "Pléiade". Prompt, vanzatoarea (trebuie sa fiu corect politic, dar nu pot sa nu scriu: rroma) se apropie: 50 de lei pleiadele! Adevarul e ca Apollinaire-ul costa 150, in sfarsit. Trec mai departe, ajung la anticariatul de la PNL, dinainte de Galeriile Orizont. Pléiade mai scumpe, un Roger Caillois cu 80 de lei, editie princeps, dar oricum mai scump decat la Paris… si la un moment dat imi cad ochii pe cartile lui Nichita Stanescu. Multe. Masive. Opere, Ingerul cu o carte in miini etc. si ma gandesc: Nichita Stanescu a trecut azi la carte veche. A ramas pentru amatori, pentru colectionari, pentru nostalgici. Mircea Cartarescu n-aveau atunci (la Universitate aveau "Visul", editia ciuntita a "Nostalgiei"). Desigur.
Mircea Cartarescu se gaseste ceva mai sus, spre Romana, vis-à-vis, la Carturesti. E mainstream. E acum. N-are a face cu anticariatul. E pe val. Cand spui Cartarescu, vezi studentul la Litere din anii 2000, cool, colorat, international; cand spui Nichita, vezi Casa Studentilor, par lung, chitara, bautura ieftina. Amandoi, cred eu, sunt niste scriitori exceptionali. Cred ca Nichita e mai degraba poet, Cartarescu mai degraba "scriitor", epocile difera si ele, nu poti fi la fel de poet in 1970 si-n 2000. Amandoi, cu un succes enorm in epoca. Dar oamenii mai mor si, cat sunt vii, se imbraca mereu la moda. O fi Cartarescu "ultimul scriitor"?
