Cât de înălțător este să aterizezi în Germania, unde suporterii de fotbal poartă banere cu mesaje de întâmpinare a refugiaților din Orientul Mijlociu devastat de război! Germania este noul pământ al făgăduinței pentru disperați și asupriți, supraviețuitorii războiului și ai jafului.
Chiar și tabloidele germane, care nu sunt în mod normal dispuse la binefacere, promovează voința de a ajuta. În timp ce politicienii din Marea Britanie și alte țări își frâng mâinile și explică de ce chiar și un relativ mic influx de sirieni, libieni, irakieni și eritrieni constituie un pericol letal pentru țesătura socială a societăților lor, „Mama Merkel“ a promis că Germania nu va respinge nici un refugiat autentic.
Se așteaptă ca circa 80.000 de refugiați să intre în Germania anul acesta, în timp ce prim-ministrul britanic, David Cameron, face mare caz de puțin mai mult de 30.000 de cereri de azil și avertizează neclar despre „roiurile de oameni“ care traversează Marea Nordului. Și, spre deosebire de Merkel, Cameron a fost parțial responsabil de alimentarea unuia dintre războaiele (Libia) care au făcut insuportabilă viața pentru milioane de oameni. Nu e de mirare că Merkel vrea ca și alte țări europene să primească mai mulți refugiați sub un sistem de cote obligatorii.
De fapt, în ciuda retoricii speriate a politicienilor săi, Marea Britanie este o societate mult mai amestecată etnic și, în unele sensuri, mai deschisă decât Germania. Londra este incomparabil mai cosmopolită decât Berlin sau Frank-furt. Și, pe ansamblu, Marea Britanie a beneficiat mai mult din imigrație. Serviciul Național de Sănătate a avertizat că acceptarea a mai puțini imigranți ar fi catastrofică, lăsând spitalele britanice cu prea puțin personal angajat.
Atitudinea Germaniei contemporane ar putea fi una excepțională. Acceptarea de refugiați, sau orice fel de imigranți, nu a fost niciodată o chestiune politică ușoară. Spre sfârșitul anilor 1930, când evreii din Germania și Austria erau în pericol mortal, puține țări, inclusiv bogatele State Unite, au fost pregătite să accepte mai mult de o mână de refugiați. Marea Britanie a permis ca cca. 10.000 de copii evrei să vină în 1939, în ultimul moment, dar numai dacă aveau sponsori locali și renunțau la părinți.
Explicația potrivit căreia generozitatea Germaniei de azi ar avea de-a face cu comportamentul criminal din trecut este superficială. Și japonezii, de asemenea, poartă povara unor crime istorice, dar atitudinea lor față de străinii în pericol este cu mult mai puțin ospitalieră. Desigur, chiar dacă puțini germani mai au vreo amintire personală cu al Treilea Reich, mulți încă simt nevoia de a demonstra că au învățat din istoria propriei țări.
Dar preocuparea aproape exclusivă a politicienilor și a media cu privire la actuala criză a refugiaților cuprinde chestiuni mai largi despre imigrație. Imaginile cu familiile nefericite de refugiați care plutesc în derivă pe mare, la mila traficanților și gangsterilor rapace, pot inspira cu ușurință sentimente de milă și compasiune (și nu doar în Germania). Dar majoritatea celor care traversează granițele europene pentru a găsi de lucru și a-și construi vieți noi nu sunt refugiați.
Când oficialii britanici au afirmat că este „în mod clar dezamăgitor“ că, în 2014, au venit în Marea Britanie cu circa 300.000 de persoane mai mult decât au plecat, nu se refereau în principal la solicitanții de azil. Majoritatea acestor nou-veniți sunt din alte țări ale Uniunii Europene, precum Polonia, România și Bulgaria.
Unii vin ca studenți și alții vin să găsească slujbe. Nu vin să își salveze viețile, ci să și le îmbunătățească. Prin amestecarea solicitanților de azil cu migranții economic, cei din urmă sunt discreditați, ca și cum aceștia ar încerca să se strecoare în țară sub pretexte mincinoase.
Multă lume consideră că migranții economic, dinăuntrul sau din afara UE, sunt în general oameni săraci care nu vor decât să trăiască din taxele celor relativ bogați. În realitate, majoritatea nu sunt paraziți. Pur și simplu vor să muncească.
Iar beneficiile pentru țările- gazdă sunt ușor de văzut: migranții economic lucrează adesea mai mult pentru mai puțini bani decât localnicii. Acest fapt nu este în interesul tuturor, desigur: subliniind avantajele unor mâini de lucru ieftine nu vor fi convinși cei care riscă astfel să-și vadă salariile reduse. Este, în orice caz, mai ușor să apelezi la compasiunea pentru refugiați decât la acceptarea migranților economic. Chiar și în Germania.
În 2000, cancelarul german Gerhard Schröder a vrut să emită vize de muncă pentru circa 20.000 de experți străini high-tech, majoritatea din India. Germania avea nevoie de ei cu ardoare, dar Schröder s-a lovit de o opoziție rapidă. Un politician a emis chiar sloganul „Kinder statt Inder“ (copii în loc de indieni).
Dar germanii, ca și alți cetățeni ai unor țări bogate, nu produc suficienți copii. Aceste țări au nevoie de imigranți cu energia tinereții și abilități suficiente pentru a acoperi slujbe pe care localnicii, indiferent de motiv, nu mai pot sau nu mai vor să le accepte. Aceasta nu înseamnă că toate granițele trebuie să fie deschise pentru oricine. Ideea lui Merkel cu privire la cotele de refugiați ar trebui să fie aplicată și migranților economic, de asemenea.
Până acum, totuși, UE nu a venit cu o politică coerentă pe migrație. Cetățenii UE se pot mișca liber în cadrul Uniunii (britanicii vor să oprească asta, de asemenea, deși e puțin probabil că vor reuși). Dar migrația economică din țările non-UE, în condiții atent manageriate, este atât legitimă, cât și necesară. Și nu pentru că migranții merită simpatia europeană, ci pentru că Europa are nevoie de ei.
Nu va fi ușor. Majoritatea oamenilor par să fie mai ușor convinși de emoții – care îi pot conduce spre crime în masă sau compasiune fierbinte, în funcție de circumstanțe – decât de calcule reci de interes personal rațional.
–––
Ian Buruma este profesor de democrație, drepturile omului și jurnalism la Colegiul Bard și este autorul volumului „Anul zero: o istorie a lui 1945“.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
