Cu ocazia intrării pe 1 iulie a Croaţiei în UE, Comisia Europeană a invitat un grup de jurnalişti din ţările membre pentru a cunoaşte mai bine proaspăta „achiziţie“ cu tot ce are ea mai bun şi mai frumos în materie de cultură. Timp de câteva zile, ne-am întâlnit cu artiştii emblematici ai Croaţiei şi am vizitat muzeele ei cele mai spectaculoase.
După un astfel de „pelerinaj“ putem spune fără nici o umbră de îndoială că, din punct de vedere cultural, noul stat membru aduce Uniunii o zestre extrem de valoroasă.
Printre cele mai interesante întâlniri a fost cea cu scriitoarea Slavenka Drakulic, considerată una dintre „puţinele voci ale intelectualităţii din fosta Iugoslavie prin care s-a exprimat întotdeauna bunul simţ“, chiar şi în crâncenele momente ale războiului fratricid din anii ‘90, perioadă fierbinte în care minţile celor mai mulţi intelectuali şi-au pierdut într-un fel sau altul limpezimea.
Într-un club de lectură din centrul oraşului Zagreb, „Booksa“, mirosind ademenitor a cafea, printre cărţi răsfoite în tihnă de trecători, cu un jazz-uleţ prietenos pe fundal, ne aştepta o doamnă de vreo 60 de ani, foarte relaxată, care s-a prezentat, zâmbind, „Dracula“, cu referire directă la numele său, Drakulic. Dar, în ciuda spaţiului şi a atmosferei paşnice, discuţia care s-a înfiripat a fost una cât se poate de serioasă căci Slavenka Drakulic ne-a vorbit despre rolul scriitorului într-o lume dominată de politică.
„Ca peste tot în lume, nici în ţara mea rolul scriitorului nu a fost întotdeauna unul pozitiv“, şi-a început Slavenka Drakulic speech-ul, „pentru că nu am rămas impermeabili la politic, nereuşind să ne păstrăm independenţa. Iar acest lucru s-a petrecut, în mod paradoxal, mult mai mult după destrămarea Iugoslaviei. Beneficiind în timpul lui Tito de un comunism mult mai «soft», cu posibilitatea de a călători şi de a munci în străinătate, cu un standard de viaţă incomparabil mai bun decât al celorlalte ţări din blocul comunist, nefiind strânşi cu şurubul, intelectualii nu şi-au bătut prea mult capul cu rolul lor în societate. Nu au făcut mari compromisuri cu regimul pentru că nici nu li s-a cerut. Avantajul acesta de a trăi oarecum călduţ, fără prea mari bătăi de cap, s-a transformat însă, în timp, într-un mare dezavantaj pentru că intelectualii din fosta Iugoslavie nu au simţit nevoia să lupte împotriva comunismului sau să se alăture vreunei mişcări democratice. Prin urmare, noi nu am dat lumii intelectuali disidenţi de talia lui Vaclav Havel şi a lui Adam Michnick. Generaţia de scriitori din care fac parte nu s-a gândit să răstoarne comunismul. Din păcate, pentru noi asta nu părea să fie o urgenţă, ca pentru confraţii noştri din celelalte ţări din blocul sovietic. Nici nu ne trecea de fapt prin cap că acest sistem politic va cădea vreodată. Noi trăiam într-o dictatură de catifea în care, ca artist, nici nu trebuia să depui prea multe eforturi ca să-ţi construieşti cariera. Erai un artist de stat, fiind în realitate «asistat» de stat, căci statul îţi publica toate cărţile, statul le promova şi tot aşa. S-a format astfel în rândul intelectualilor iugoslavi o dependenţă ca stare de spirit. Probabil că dacă aveai gura prea mare riscai să faci puşcărie, zic «probabil» pentru că în realitate nimeni nu simţea nevoia să rişte. Pentru că nu aveam o miză suficient de puternică“.
Intelectualul ca maşină de propagare a urii
Slavenka Drakulic a explicat apoi că, în ciuda faptului că în comunism intelectualii Iugoslaviei nu au excelat nici cu osanalele aduse partidului, nici cu disidenţa, lucrurile s-au răsturnat complet după destrămarea vechii ţări, când, mai ales în timpul războiului, intelectualii au intrat într-o tabără sau alta, în funcţie de naţionalitatea fiecăruia, slujind din plin ideologia naţionalistă. „Naţionalismul a izbucnit puternic şi a preluat controlul în fiecare dintre ţările care formaseră fosta Iugoslavie. Până şi-n Slovenia, singura care a scăpat fără război, au fost scoşi din curricula şcolară scriitorii sârbi şi cei croaţi.“
Ieşind oarecum demn din comunism, scriitorii au devenit însă, conform doamnei Drakulic, autentice maşinării de propagare a urii. „Ca să produci un război trebuie mai întâi să creezi un inamic pe care să ajungi să îl urăşti suficient de tare cât să vrei să-l ucizi. Or, asta părea aproape imposibil într-un loc în care oameni de diverse naţionalităţi trăiseră împreună, se căsătoriseră unii cu alţii şi deveniseră practic o familie. Pentru a rupe această unitate era nevoie de o nouă ideologie şi de trâmbiţe care să o răspândească. Din nefericire, intelectualii s-au dovedit nişte trâmbiţe extrem de eficiente. Timp de 5-6 ani, scriitorii şi jurnaliştii au pregătit psihologic populaţia învăţând-o să urască. Goran Bregovic spunea pe atunci, optimist fiind, că «este imposibil să ne faceţi să divorţăm. Locuim în aceeaşi casă de generaţii întregi. Cum poţi să divizi o casă?». Realitatea a dovedit însă, din păcate, că până şi o casă poate fi divizată. Care a fost rolul scriitorilor în război? Avem răspunsul la această întrebare dacă dăm doar două nume: Radovan Karadžić şi Dobrica Ćosić.“
Scârbiţi de ce se întâmpla în ţările lor, unii intelectuali au emigrat în anii ‘90, printre ei numărându-se şi Slavneka Drakulic, care a locuit o vreme în Suedia. „Ziarele naţionaliste au scris atunci despre noi că ne-am vândut libertatea pe o pereche de pantofi italieneşti, sugerând că am fi plecat pentru bani, când în realitate părăsisem ţara pentru că devenisem ţinta naţionaliştilor.“
Casa scriitoarei a fost vandalizată în acea perioadă, iar ea primea telefoane de ameninţare, fiind în acelaşi timp bălăcărită în fel şi chip în presa naţionalistă a vremii pentru că refuza să participe la propagarea urii în rândul populaţiei croate.
Ajungând în zilele noastre, scriitoarea şi-a exprimat bucuria că, odată intrată în Uniunea Europeană, ţara sa nu va mai putea trece niciodată prin momentele cumplite ale războiului şi ale urii. „E posibil ca intelectualii să îşi piardă «jobul» de trâmbiţe ideologice în Uniunea Europeană şi asta mă bucură nespus. E timpul ca intelectualii să se întoarcă la munca lor şi să nu se mai joace de-a eroii, ştiut fiind faptul că democraţia nu naşte disidenţi, ci doar opinii diferite exprimate paşnic şi cu bun-simţ.“
