Era în primăvara lui 1990. Veneam de la redacția „României libere“ cu mașina unui coleg. M-a lăsat undeva în dreptul Cinematografului Patria. Am luat-o pe jos spre Piața Universității. Pe iarba din fața Teatrului Național erau corturile cu greviștii foamei. Era seară, Piața se umplea de oamenii care veneau de la serviciu, de tineri, de familii care își țineau copiii de mână. Din difuzoarele de pe balconul Universității se auzeau cântecele lui Cristian Pațurcă.
La o măsuță pliantă, două tinere, studente, cred, făceau ecusoane de carton pe care scriau cu marker cuvântul “Golan”. M-am așezat la rând și, când am ajuns în fața lor, am cerut și eu un ecuson și am întrebat, ca jurnalistul, câte ecusoane au scris în ziua aceea. N-au știut să îmi zică exact, dar m-au întrebat cine sunt și de ce vreau să știu. Le-am spus că sunt de la „România liberă“. Și atunci au luat un ecuson, au scris pe el cu majuscule “Golan”, au pus cuvântul între paranteze și au scris un 3 mic deasupra parantezei din dreapta. Eram Golan la puterea a treia.
Am purtat cartonașul în fiecare zi în lunile acelea și îl mai am și acum, într-o cutie veche de pantofi în care țin o grămadă de lucruri mici, dar importante pentru mine.
Nu mai știu câte articole am scris din Piața Universității, dar am scris puține. Pe agenda mea de jurnalist aveam alte subiecte: morții Revoluției, dosarele Securității, tensiunile interetnice de la Târgu Mureș și răniții Timișoarei.
“Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator / Mai bine Golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist.” Acesta era cântecul, acesta era leit-motivul, acesta era sensul. Starea de spirit de atunci, comuniunea, efervescența și bucuria din Piața Universității au făcut ca oamenii aceia să dea naștere unui fenomen de o mare însemnătate pentru istoria unui neam chinuit.
Poate că nu toată lumea a văzut lucrurile așa cum le-am văzut eu. Dar știu, pentru că am fost acolo, în Zona Liberă de neocomunism, că toți ceilalți, prezenți în fiecare zi sau doar vizitatori vremelnici, au simțit și au înțeles ce se întâmplă.
Liderul incontestabil al fenomenului Piața Universității a fost Marian Munteanu. Un tânăr înalt, blond și cu barbă, puțin peltic. Vorbea miilor de oameni din balconul îngust al Universității, înghesuit cumva între două boxe mari, care acopereau intersecția de străzi și oameni și timpuri.
Seara târziu, spre noapte, miile de oameni învingeau întunericul cu lumânări aprinse. Păreau clipe ale iertării celor care ne-au ucis și ne-au distrus, lumini plăpânde în memoria morților și lumini ale unei renașteri al cărei moment venise.
Nu voi fi patetic. Piața Univer-sității nu putea să învingă sistemul, dar a arătat sistemului că nici el nu poate să învingă. Acesta a fost și motivul pentru care Ion Iliescu și complicii lui din gașca emanată la Revoluție au vrut să ucidă Piața cu târnăcoapele minerilor.
Subiectul a fost și în presă împărțit în două. Unii jurnaliști și publiciști au iubit Piața și au înțeles-o, alții – au urât-o. Eu am să aleg întotdeauna pe Ana Blandiana sau Petre Mihai Băcanu și niciodată pe Cristian Tudor Popescu sau Darie Novăceanu.
Acum, Marian Munteanu, maturizat, mai împlinit la trup, cu părul și barba încărunțite, îmbrăcat elegant, revine. Va candida pentru PNL la Primăria Capitalei. A intrat într-o bătălie complicată, iar primele -accente ale acesteia sunt murdare ca -salopetele minerilor lui Cozma.
Nu știu cine va învinge. După 26 de ani, eu cred că românii nu mai pot fi manipulați cu atâta ușurință ca atunci când unii bucureșteni aplaudau camioanele cu mineri și rânjeau satisfăcuți că tânărul cu barbă din balcon și colegii lui au fost zdrobiți cu pumnii și picioarele și bâtele. Dar, chiar dacă mai avem nevoie de timp ca să înțelegem cum ar trebui să mergem mai departe, apariția unui om cu identitate proprie – și nu împrumutată de la un partid sau altul – nu poate decât să facă bine spațiului politic românesc.
Într-o Românie în care popo-rul tăvălit prin istorie se risipește în patru zări la mun-că sau se străduiește să supra-viețuiască acasă, apariția unui om cu ideal nu poate fi decât binevenită. Acum 26 de ani, centrul Bucureștilor a fost inima unei Românii autentice, vii și doritoare de adevăr, iar Marian Munteanu a fost, vrem, nu vrem, un simbol al acelei stări de spirit. Câți lideri politici -actuali se pot legitima astfel?
