Media romaneasca devine pe zi ce trece un monstru. Nu in conotatia terifianta la care v-ati putea astepta, ci in denotatia teratologica (malformatie) pe care o putem constata la rece sau de care ne putem indigna la cald. Indignarea dauneaza, iar noi incercam sa ne abtinem. Ca exemplu de discretie in chestiuni morale, trimit la o frumoasa editie a emisiunii "Inapoi la argument" (marti, 13 mai, de dimineata, in reluare), unde H.-R. Patapievici se intretinea cu Doina Jela despre afacerea "meditatia transcendentala". Vorbind despre taria de caracter a intelectualului ceh in contrast cu elasticitatea legii morale a celui roman, Doina Jela se ferea de o anumita intransigenta morala ce-l poate distruge pe cel care o profeseaza (era vorba despre cazul lui Jan Palach, care-si da foc in public pe 16 ianuarie 1969).
Masura e foarte importanta, in orice gest; masura omenescului, care nu trebuie pierduta nici in jos, dar nici in sus… Dar masura nu poate fi respectata decat in situatia posibilitatii cat de mici de a cartografia un teritoriu. Or, de luni pana miercuri s-au succedat cateva explozii de frontiere care m-au facut sa cred nu ca ne-am pierdut masura, ci ca ea a devenit inoperabila. Pasul 1. Dupa ce Antena 1 a obtinut drepturile de transmisie a campionatului national de fotbal, din 2009, aflu ca partenerul oficial al diviziei A este Realitatea TV. Faptul ar fi fost hotarat in timpul vacantei de Pasti pe care S. O. Vantu si Mitica Dragomir ar fi petrecut-o impreuna. Pasul 2. Miercuri dimineata, prima pagina din Cotidianul titreaza: "Gabriel Liiceanu: starea lichelei la 18 ani de la Apel". Pentru cine nu stie de textul lui Liiceanu "Apel catre lichele", titlul suna cel putin bizar, nu-i asa? Bizare mi se par apoi cele doua pagini care sunt dedicate opiniei filosofului despre avatarurile postrevolutionare ale "lichelelor" intr-un ziar al grupului de presa Realitatea-Catavencu. Nu pentru ca mi-am pierdut eu 600 de euro la FNI, in fond m-am ales cu o televiziune foarte buna de stiri. Iar despre trecutul lui S.O.V. nu stiu nimic. Nici nu ma intereseaza.
Cum, de altfel, n-am nimic impotriva ca omul sa-si petreaca vacanta cu Mitica de la Liga, nici sa-l vad pe Paunescu la postul dumisale pe post de trouble-fête al sententiozitatii unor politicieni corupti (dupa ce pe acolo trecusera domnii Liiceanu si Plesu intr-o emisiune care, o vreme, a existat sub genericul "Altfel"). Fiecare om are un patron. Pe care nu-l prea alege. Fata de perioada comunista, patronii sunt mai multi, ii poti schimba daca vrei, daca-ti da mana. Fapt e ca, intr-o astfel de retea construita pentru profit si nu din scrupule morale sau estetice, uneori absurda din punct de vedere chiar logic (de unde apelul la teratologie…), discursul moral, daca exista, nu poate fi lasat in voia lui, fara un mic "airbag" critic. De pilda, daca domnul Liiceanu a dat cuvantului lichea "un sens hermeneutic", n-ar strica sa realizeze ce va sa zica tematizarea lui intr-un numar al unui cotidian, si inca al unui anume trust. Ce? Sepuku. Sau: validarea indistinctiei. Sau, ca sa iesim din logica asta maximalista, nu inseamna nimic.
