In timpuri de criza, omenirea are tendinta sa se intoarca spre instante superioare de la care spera sa obtina solutii pentru depasirea dificultatilor imediate. Imediat dupa Dumnezeu si sfinti, care au oricum o influenta mai greu ponderabila, Statul este, cel mai adesea, cel de la care se asteapta salvarea din marasmul economic. si, ca de obicei, acolo unde exista cerere apare si oferta: guvernanti si politicieni, atenti la vocea poporului, promit ca statul va interveni si va pune lucrurile pe directia cea buna. De multe ori insa aceste promisiuni sunt fara acoperire si, ceea ce este mai grav, antreneaza resurse considerabile in incercarea de corectare a pietelor, facand ca statul sa fie mai degraba problema decat solutia.
Este bine documentat faptul ca actuala criza este si consecinta unor politici publice care s-au inlantuit pe parcursul deceniilor in incercarea de combatere a unor evolutii care, la momentul cand aveau loc, erau privite drept crize sau potentiale crize. De exemplu, banca centrala americana si-a asumat in 2001 misiunea de a combate pericolul de recesiune ce se contura dupa prabusirea pietei bursiere (criza dotcom), atacurile teroriste de la 11 septembrie si scandalurile corporatiste (ENRON etc.). Ca de obicei in astfel de conditii, raspunsul a fost scaderea drastica a dobanzii de politica monetara, care a ajuns la 1 la suta si a determinat ieftinirea creditului si descurajarea economisirii. Creditul ieftin si abundent a incurajat consumul si investitiile imobiliare. In vreme ce preturile bunurilor de consum au ramas la niveluri scazute gratie importurilor din China si alte tari asiatice, preturile activelor investitionale (actiuni bursiere, bunuri imobiliare) au crescut, determinand o bula speculativa. Comportamentul bancilor, care au inceput sa vanda cu infrigurare credite, si mai ales credite ipotecare, fara a mai lua in considerare riscurile, este in aceste conditii o consecinta a politicii monetare a autoritatilor, inainte de a fi, asa cum s-a spus, rezultatul neglijentei si lacomiei. Sesizand pericolele, banca centrala americana a inceput dupa 2004 sa mareasca gradual dobanzile, insa intr-o prima etapa dobanzile de pe pietele monetare au ramas scazute datorita intrarilor semnificative de capital din strainatate. Cand, in sfarsit, dobanzile au inceput sa creasca, au aparut probleme de rambursare a creditelor, iar in 2006 s-au inmultit cazurile de incapacitate de plata, executari silite, scadere a preturilor imobiliarelor si s-a declansat intreaga spirala care a aruncat economia in cea mai grava criza postbelica. Criza inabusita in 2001 a reaparut in 2007. Intre timp insa, tensiunile s-au acumulat si s-au amplificat, integrarea pietelor financiare la nivel mondial si inovatia in domeniul financiar-bancar favorizand raspandirea "virusului" in toate colturile lumii si sub cele mai neasteptate forme.
Exemple ale influentei nefaste pe care politicile publice o pot avea asupra economiei pot fi gasite in orice tara si in orice perioada de timp. Incercarea de stimulare suplimentara a economiei romanesti prin cresterea cheltuielilor guvernamentale si adancirea deficitului bugetului public in perioada 2005-2008, desi bine primita la vremea respectiva, a contribuit la supraincalzirea economiei, care in 2009 cunoaste o inevitabila corectie, a carei amploare este proportionala cu excesele anterioare.
Chiar si masurile exceptionale de combatere a crizei luate in ultima perioada de guvernele tuturor statelor nu fac decat sa pregateasca terenul pentru urmatoarea criza: cum vor putea fi finantate uriasele deficite create astazi in incercarea de salvare a sistemului financiar si de stimulare a economiilor (numai Statele Unite au o datorie publica ce a depasit 12.000 miliarde dolari!) altfel decat printr-o viitoare crestere a impozitelor si taxelor (reducand astfel investitiile si cresterea economica) sau prin tiparirea de bani (care reaprinde inflatia). La o privire mai atenta, capacitatea de interventie a statului in economie se limiteaza la aceste doua instrumente: tiparirea de bani sau redistribuirea acestora. Ambele au efecte perverse: daca tiparirea de bani in exces duce la inflatie, redistribuirea acestora se face in general pe principiul "nationalizarii pierderilor", al preluarii de catre bugetul public a pierderilor realizate de operatori privati, fie ei banci, companii sau indivizi protejati, prin tot felul de mecanisme de garantare, explicite sau implicite.
Cu toate acestea, predomina astazi opinia ca solutia pentru depasirea crizei actuale si prevenirea unor crize viitoare este legata de intarirea rolului statului, care ar trebui sa corecteze si sa limiteze excesele pietelor. Aceasta solutie are la baza o supozitie implicita: aceea ca statul are cumva capacitatea de a sti mai bine si de a vedea mai departe decat toti ceilalti actori din economie. De unde ar proveni aceasta capacitate a statului de a actiona precum Statul – o entitate aflata deasupra framantarilor si erorilor in care ne zbatem noi, ceilalti – este nelamurit. Cine ar putea, in practica, sa pretinda ca este Statul? Sunt acestia guvernantii sau oamenii politici? Greu de crezut, avand in vedere cat de frecvent se insala si gresesc! Oare functionarii din institutiile publice? Puterea lor este, evident, limitata, iar actiunile lor se bazeaza pe regulamente si rutina, chiar daca au uneori tendinta de a crede ca stiu mai mult decat stiu.
Imi vin in minte faimoasele cuvinte ale Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care decreta: "L’État c’est moi – Statul sunt eu". Daca pentru un monarh absolut aceasta identificare intre o persoana si o institutie avea un oarecare temei, intr-o societate contemporana democratica fiecare cetatean este indreptatit sa spuna "Statul sunt eu" si sa-si asume clipa de clipa responsabilitatea pentru deciziile de politica economica monetara, fiscala, investitionala etc. pe care le ia, interactionand cu ceilalti decidenti din economie prin intermediul pietelor de bunuri, financiare sau al pietei politice. Chiar atunci cand gresesc, pietele au tendinta de a se corecta fara interventia Statului.
