Te trec fiorii cand te gandesti ca, la exact 20 de ani de la "masacrul din Piata Tiananmen", putini cetateni tineri ai Republicii Populare Chineze au macar o idee despre ce s-a intamplat atunci. Multi chinezi neinarmati au fost ucisi pe 4 iunie 1989 de trupele Armatei de Eliberare a Poporului, nu doar in vecinatatea Pietei, ci in orase de pe intreg teritoriul chinez. Majoritatea nu erau studenti, care initiasera demonstratia pasnica impotriva coruptiei si autocratiei, ci muncitori obisnuiti, adica exact aceia pe care un partid comunist s-ar presupune ca-i apara.
Tinerii nu stiu ce s-a intamplat, pentru ca cei mai multi parinti au pastrat tacerea asupra subiectului, riscand altfel sa aiba impreuna cu copiii lor parte de greutati, dar si pentru ca media oficiala din China nu mentioneaza niciodata subiectul – este un tabu. Site-urile de internet care vorbesc despre evenimentele din 1989 sunt inchise. Emailurile sunt interceptate. Oamenii care mai insista sa vorbeasca in public sunt arestati frecvent.
Zhao Ziyang era secretar general al PCC in 1989. Desi nici el nu era un democrat, simpatiile sale se indreptau inspre studentii demonstranti. Pentru ca s-a opus adeptilor liniei dure din propriul guvern, Zhao a fost arestat la domiciliu pana la moartea sa in 2005, iar memoriile sale au trebuit sa fie scoase clandestin din tara, pe casete deghizate ca inregistrari ale Operei din Beijing. Memoriile tocmai au fost publicate in limbile engleza si chineza, dar nu pot fi distribuite legal in China.
Cartea lui Zhao va impulsiona, fara doar si poate, dezbateri legate de lectiile pe care le putem invata de la acel "4 iunie". La cat de necesare sunt aceste dezbateri, ar fi fost si mai bine ca ele sa poata avea loc in China. Unul dintre puternicele curente de abordare, aparut imediat dupa inceputul masacrului, este cel care afirma ca liderii mai radicali ai studentilor au fost nesabuiti. Trebuia sa le fi fost clar ca o reprimare violenta era inevitabila. Provocand regimul, studentii au zadarnicit orice sansa a unor reforme politice lente, pe care colegii lor, mai in varsta si mai moderati, le urnisera deja.
Intr-adevar, adauga deseori adeptii acestui curent, China nu era pregatita de democratie. si cu atat mai putin aceasta ar fi putut fi obtinuta prin demonstratii de masa. Liderii radicali ai studentilor intelegeau la fel de putin din democratie precum liderii comunisti cu care se confruntau. Viata din capitala si din multe orase din China era serios perturbata, iar guvernul chinez a actionat, ce-i drept, foarte dur, dar avea tot dreptul din lume sa restabileasca ordinea pe strazi.
Daca studentii ar fi vrut cu adevarat sa puna mana pe putere si sa recurga la mijloace violente pentru a o obtine, teoria ar putea sta in picioare. Revolutiile violente duc rar la instaurarea unor regimuri liberale. Lipseste insa cea mai mica dovada ca macar cei mai radicali dintre studenti nutreau ambitii de putere. Demonstratiile au fost total pasnice. Demonstrantii cereau doar libertate de exprimare, dialog cu guvernul, sindicate independente si stoparea coruptiei oficiale.
Iar cat priveste faptul ca demonstratiile erau condamnate la esec si varsare de sange, asa ceva e usor de spus in retrospectiva. Istoria poate ca nu se repeta niciodata identic, dar putem discerne anumite modele.
Demonstratiile rastoarna rar un regim de unele singure, dar pot face acest lucru in conjunctie cu anumite schimbari politice, care, la randul lor, pot interveni subit. Nici germanii din fosta RDG nu erau siguri de succes atunci cand au demonstrat impotriva regimului autocratic in 1989. Unii lideri de partid chiar aveau atunci de gand sa scoata tancurile in strada, la fel ca tovarasii lor din Beijing. Dar cand Mihail Gorbaciov a refuzat sa sprijine reprimarea demonstratiilor, un amalgam de protest public debordant si balbaieli guvernamentale a facut ca Zidul Berlinului sa cada.
Studentii sud-coreeni care au iesit in strada la Seul in 1986 nu ar fi putut sa rastoarne de unii singuri guvernul militar autoritar. Din nou, reusita a apartinut unei combinatii de evenimente si circumstante: presiunea SUA, apropiatele Jocuri Olimpice si prezenta unor politicieni de opozitie credibili.
Studentii din Piata Tiananmen nu aveau cum sa stie ce se intampla in spatele usilor inchise ale regimului comunist. Existau disensiuni serioase, dar nimeni nu putea sti cu exactitate care urmau sa fie rezultatele. In valtoarea evenimentelor, abordarea concilianta a lui Zhao Ziyang, care ar fi putut duce la concesii si, prin ele, la noi posibilitati pentru un sistem politic mai deschis, a pierdut partida. Au castigat-o adeptii liniei dure, refuzand sa abdice de la monopolul asupra puterii.
S-ar fi retras sudentii daca Zhao ar fi invins? Putin probabil. In orice caz insa, nu era treaba studentilor sau a muncitorilor care ii sustineau sa sprijine vreo factiune individuala a guvernului. Nu aveau nici o autoritate. Nu erau politicieni. Cereau doar mai multa libertate. Iar asta ar trebui sa fie principala lectie a acestor zile de primavara de la Beijing, Shanghai, Guangzhou si multe alte orase: chinezii au acelasi drept ca orice alt popor sa vorbeasca liber fara sa se teama ca vor fi arestati; sa-si aleaga propriii lideri; sa aiba legi care se aplica tuturor, adica inclusiv liderilor insisi.
Pe 4 iunie 1989, mii de chinezi au fost ucisi pentru ca au cerut mai putin de atat. Cel mai bun mod pentru a le aduce un omagiu este sa reafirmam dreptul lor de a se bucura de libertati pe care milioane de oameni din Occident si din multe alte parti ale Asiei le iau de bune. Cel mai prost ar fi sa dam vina pe cativa studenti care au insistat pe acest drept pana cand a fost prea tarziu.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
