A fost odată un copil obişnuit, de gen neprecizat (ce mai contează în ziua de azi?). Copilul era educat la o şcoală publică dintr-un cartier oarecare, nici prea bogat, nici prea sărac, dintr-o metropolă occidentală. Colegii săi de şcoală erau copii de emigranţi indieni, ruşi, chinezi, arabi, francezi, est-europeni. Băieţi, fete, sau băieţi deveniţi fete (invers mai rar), cu toţii ba se jucau, ba se ciondăneau – când mai frumos, când mai pătimaş – după concentraţia de hormoni ai fiecăruia – ştiţi, aşa cum sunt copiii.
Într-o zi, copilul a venit acasă, şi l-a întrebat pe tatăl sau (corect ar fi să spunem unul dintre cei doi părinţi): „Tăticule, azi am învăţat la şcoală că există în lume mai multe religii, şi că ar trebui ca oamenii să se respecte între ei, indiferent de credinţă. Am aflat azi că am colegi creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, am colegi musulmani, budişti, hinduşi şi chiar atei. Am vorbit în pauză cu unii dintre ei şi, în afară de colegul care spunea că nu crede în fiinţe supranaturale, dar crede în extratereştri care ne-au vizitat planeta acum câteva milioane de ani, toţi ceilalţi spun că există un singur Dumnezeu, care a făcut Universul, viaţa, oamenii“.
Tatăl se opri din citit despre atentatul terorist al zilei şi zise, amabil: „Tu vrei să mă întrebi ceva?“.
Copilul ridică din umeri: „Nu înţeleg – dacă tot există un singur Dumnezeu, de ce sunt mai multe religii? Nu ar trebui să fie una singură, să credem cu toţii la fel?“.
Tatăl zâmbi şi spuse: „Dragă copile, am să-ţi spun o poveste şi cred că o să înţelegi. Într-o cuşcă mare, la grădina zoologică, trăia un elefant african, care se plictisea toată ziua. El iubea oamenii, oricine se putea apropia de el, se lăsa mângâiat, pipăit, oamenii făceau poze cu el, nu era niciun pericol.
Într-o zi, a venit în vizită la grădina zoologică un grup de nevăzători din naştere, nici unul dintre ei nu știa ce este un elefant. Nu se cunoaște exact de ce au venit acolo, dacă fusese ideea lor sau cineva a dorit să facă un experiment. Îngrijitorul le-a spus că pot intra liniştiţi în cuşcă, pot atinge animalul, şi i-a invitat apoi să descrie în cuvintele lor ce vor găsi. Au dat buzna înăuntru, fiecare a cotrobăit pe unde a putut, căutând să descopere minunea. După un timp, au fost ajutaţi să iasă afară din cuşcă şi fiecare a început să descrie ce găsise.
Primul nimerise peste un picior şi a spus: «Elefantul este un stâlp gros, dur, vertical, acoperit cu ceva moale, ca un fel de piele».
Altul, care nimerise un colţ de fildeş, a spus: «Te înşeli, prietene, elefantul este ceva tare, într-adevăr, dar nici vorbă de piele moale, şi în plus are o formă curbată, precum un iatagan turcesc».
Al treilea, care găsise coada, a zis: «Ce prostii spuneţi voi acolo? Elefantul nu este nici dur, nici curb, este o simplă funie, moale, o poţi îndoi cum vrei».
Altul, care dăduse peste trompă, a zis: «Amice, vrei să spui, elefantul este mai degrabă un furtun gros, cu două ieşiri, pe unde se suflă aer».
În fine, ultimul orb, care bâjbâise prin cuşcă şi nu întâlnise elefantul, s-a pronunţat şi el: «Nu înţeleg ce spuneţi voi acolo, cred că halucinaţi cu toţii, nu era nimic în cuşca aia, eu cred că acel elefant de care vorbiţi voi nu există!».
Şi uite aşa au început să se certe, fiecare crezând că ceea ce a găsit el este adevărat, iar toţi ceilalţi ori se înşală, ori sunt nişte mincinoşi.
Vezi, copilul meu, încheie tatăl, tot aşa este şi cu religiile lumii. Fiecare consideră că ce a găsit este adevărul, iar ceilalţi greşesc. În realitate, tot aşa cum orbii nu văzuseră un elefant niciodată, tot aşa nicio religie nu l-a găsit complet pe Dumnezeu, fiecare religie având doar o frântură de adevăr.“
Copilul rămase pe gânduri: „Iar cel ce nu a întâlnit elefantul în cuşcă… acela reprezintă ateii, nu-i aşa?“. „Se poate spune şi aşa“, răspunse tatăl. „Unii oameni nu găsesc nimic dacă nu ştiu unde să caute sau dacă nu au noroc. Dar cine insistă până la urmă tot va găsi.“
„Şi cum se termină povestea?“, întrebă curios copilul. „Le-a explicat în final cineva ce este elefantul?“ „Da“, zise tatăl, „îngrijitorul elefantului a aranjat ca fiecăruia să i se dea şansa să pipăie ce găsiseră ceilalţi. În felul ăsta, au priceput că fiecare avea un pic de dreptate, dar niciunul nu înţelesese complet. Aşa măcar nu se vor mai certa între ei. Vor trăi în pace. Şi vor deveni mai înţelepţi, admiţând că lumea e mai complexă decât pot ei să înţeleagă. Cred că ăsta este şi scopul cursurilor de religie de la şcoala voastră, să acceptaţi că nu puteţi înţelege totul şi să învăţaţi să vă respectaţi unul pe altul, să acceptaţi că şi celălalt are un pic de dreptate.“
Tatăl se întoarse la lectura ştirilor proaste, crezând că discuţia a luat sfârşit.
„Dar, tată“, insistă copilul, „chiar dacă fiecare orb va înţelege ce a pipăit celălalt, tot nu vor şti ce este cu adevărat elefantul. Pentru că nu l-au văzut niciodată întreg şi viu. Singura şansă să afle ar fi să-şi poată recăpăta vederea.“
Şi apoi veni întrebarea de care se temea tatăl: „Şi mai e ceva ce nu înţeleg din povestea asta. La ce ar folosi orbilor să ştie cum este elefantul? Sau de ce ar vrea oamenii să ştie cum e Dumnezeu?“. „Poate pentru a cunoaşte adevărul despre lume, despre viaţă“, mormăi tatăl, un pic surprins.
Copilul insistă: „Dar chiar tu mi-ai povestit cum Isus le-a spus oamenilor din timpul Lui că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Dumnezeu, şi se pare că lor nu le-a plăcut, pentru că L-au răstignit“. „Mda, poate că oamenilor le place să caute, să se certe între ei, dar nu le place de fapt să găsească.“
Încercă să schimbe vorba: „Şi, după ora de religie, ce aţi mai discutat la şcoală?“. „Păi, am avut şi o oră de sexologie şi ni s-a vorbit despre spectrul genurilor, am aflat că niciun om nu este 100% bărbat sau 100% femeie. Chiar voiam să te întreb…“
Tatăl îl întrerupse: „Ştii ce, e cam târziu pentru asta. Hai mai bine să vezi filmul cel nou de desene animate de pe Netflix“.
Apoi oftă adânc: „Era mai simplu la ora de religie…“.
