Rareori – poate chiar niciodată de la al doilea război mondial încoace – au avut japonezii par¬te de o presă atât de favorabilă în străinătate. Până şi ziarele din Coreea de Sud au fost pline de laudă pentru disciplina japonezilor de rând aflaţi în circumstanţe dificile. Venind de la coreeni, nu cei mai mari fani ai japonezilor, asemenea aprecieri nu sunt puţin lucru.
Când vine vorba de oficialii japonezi, lucrurile stau puţin altfel. Observatori internaţionali, echipe de ajutor, reporteri şi purtători de cuvânt ai guvernelor s-au plâns de neclaritatea (ca să nu mai spunem de nesiguranţa) declaraţiilor oficialilor japonezi în legătură cu diferitele catastrofe din siajul masivului cutremur care a zguduit nord-estul Japoniei la 11 martie. Problemele serioase păreau să fie evitate, deliberat ascunse sau minimalizate.
Mai grav: puţini oameni înţelegeau cine răspunde de ce domeniu. Părea uneori că însuşi guvernul japonez era ţinut în ceaţă de oficialii TEPCO (Tokyo Electric Power Company), proprietarul centralelor nucleare care poluează cu radiaţii solul, apa şi aerul. Primul-ministru Naoto Kan a trebuit, la un moment dat, să-i întrebe pe şefii TEPCO: „Ce naiba se întâmplă?” Când Kan nu ştia ce se petrece, cum ar fi putut altcineva să ştie? Chiar şi puternicii birocraţi ai Japoniei, despre care se presupunea că ştiu ce fac, păreau la fel de neajutoraţi precum politicienii aleşi.
Cultura exotică a Japoniei induce în exterior ideea că la japonezi totul merge altfel. Această percepţie nu este întru totul greşită. Un aspect important al culturii este limbajul. Deseori declaraţiile oficialilor japonezi sunt intenţionat vagi, pentru a evita asumarea răspunderii atunci când lucrurile nu merg bine – o trăsătură oarecum universală în rândurile celor puternici. Dar unele enunţuri se pot rătăci printre cuvinte. Când un oficial japonez spune că „va analiza cu atenţie” ceva, vrea să spună de fapt „nu”. Acest lucru nu se înţelege întotdeauna corect.
În cazul reacţiei oficiale la dezastrele cauzate de cutremur şi tsunami, caracterul exotic al culturii nu e o explicaţie adecvată. Japonezii înşişi au criticat la fel de mult ca străinii – dacă nu mai mult chiar – aparenta incapacitate a politicienilor şi atitudinea evazivă şi ascunsă a oficialilor TEPCO.
Unii oameni părăsesc chiar relativa siguranţă a regiunii Tokyo pentru că şi-au pierdut încrederea în guvern şi în TEPCO, o companie cu antecedente de muşamalizare a defectelor grave de la centralele sale. În 2002, o investigaţie a arătat că TEPCO a transmis date false către guvern, a ascuns accidente şi literalmente a acoperit fisuri.
Prăbuşirea încrederii publice în oficialii japonezi ar putea fi motiv de îngrijorare dacă ar duce şi la o prăbuşire a democraţiei. Dar la fel de bine ar putea duce la o schimbare. Deşi sistemele de guvernare pot avea anumite componente tradiţionale, problemele Japoniei sunt unele de sistem, nu de cultură.
Guvernul japonez a fost întotdeauna unul paternalist, iar sistemul de comandă unul complex şi vag. În timpul războiului, Împăratul era, teoretic, omnipotent, dar în practică relativ lipsit de putere. Însă nici nu a existat vreun dictator. Deciziile erau luate în urma unor negocieri tulburi şi rivalităţi ascunse dintre birocraţi, oameni ai curţii imperiale, politicieni şi militari, împinşi într-o parte sau alta de felurite presiuni interne şi externe, unele dintre ele violente.
Ordinea politică postbelică, deşi acum nonbeligerantă, era la fel de tulbure: birocraţii erau în postura de păpuşari ai unor politicieni subfinanţaţi şi prost informaţi, care acordau discreţionar fonduri regionale în complicitate cu clica intereselor economice, aceasta aflată, la rândul său, în cârdăşie cu birocraţii. Atât timp cât Japonia încerca să recupereze decalajele faţă de Occident, iar resursele guvernamentale şi industriale se concentrau pe creştere economică, sistemul funcţiona chiar bine.
Mulţi occidentali, sătui de un lobby egoist, de sindicate agasante şi politicieni care îşi băgau nasul peste tot, invidiau de fapt sistemul. Aceşti occidentali sunt astăzi de multe ori la fel de încântaţi de sistemul politic paternalist – la fel de opac şi impenetrabil – din China. Dar tocmai acest sistem a produs problemele asociate acum cu TEPCO. Grupuri strâns sudate de birocraţi şi corporatişti s-au asigurat că o companie de utilităţi vitală pentru creşterea economică nu va fi deranjată de reglementări stricte sau de controlul politic. Relaţiile confortabile dintre oficialii guvernamentali şi lumea afacerilor – nu doar în cazul TEPCO – erau puse în lumină de numărul mare de birocraţi pensionaţi intraţi în consiliile de administraţie ale unor companii pe care ar fi trebuit în teorie să le fi controlat.
Mulţi japonezi sunt conştienţi de aceste probleme, motiv pentru care în 2009 au votat pentru Partidul Democrat al lui Kan (DPJ), punând capăt unui quasi-monopol politic exercitat timp de jumătate de secol de liberal-democraţii conservatori. Unul dintre obiectivele declarate ale guvernului DPJ a fost să crească transparenţa sistemului politic: mai puţină autoritate mascată pentru birocraţi, mai multă responsabilitate pentru politicienii aleşi.
Urmările cutremurului sunt de aceea un posibil moment de cumpănă. Dacă guvernul relativ neexperimentat va fi învinovăţit pentru tot ce merge prost, oamenii ar putea să-şi dorească reîntoarcerea la calea bătătorită a paternalismului tulbure. Dar dacă suficienţi oameni îşi dau seama că vechile metode sunt problema, nu soluţia, reformele democratice mai au încă o şansă.
Asta ar fi măcar o rază de speranţă în situaţia dificilă în care se află Japonia.
IAN BURUMA A SCRIS, PRINTRE ALTELE, „A JAPANESE MIRROR”, „INVENTING JAPAN” ŞI „THE WAGES OF GUILT: MEMORIES OF WAR IN GERMANY AND JAPAN”.COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
PODCAST(ENGLEZĂ):
HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COm/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/BURUMA49.MP3
