Orice capitală are un punct de atracţie care, de cele mai multe ori, este şi cel ce îi reflecă identitatea istorică şi culturală. Noi avem Centrul Vechi (zona Lipscani). Despre ce reprezintă el acum, dar şi despre viitorul lui discutăm cu istoricul Adrian Majuru, autor al multor cărţi şi studii despre Bucureştiul vechi.
Deşi în ultimii doi ani lucrurile s-au mişcat în sensul bun în refacerea acestei zone, ceea ce se vede nu ne alimentează speranţele că într-un viitor apropiat Centrul istoric va fi o zonă pe care să o prezinţi cu mândrie prietenilor sau partenerilor sosiţi în vizită în Bucureşti.
Care sunt obiectivele din centrul istoric care spun ceva despre evoluţia noastră culturală, arhitectonică, socială etc?
În centrul istoric al Bucureştilor disting două rimturi care au reuşit să coabiteze: un ritm al oraşului vechi şi un altul al oraşului nou. În primul caz, ceea ce conferă identitate oraşului vechi este biserica Stavropoleos, de pildă, şi apoi Hanul Manuc, vechi tribunal domnesc. Identitatea culturală a noului oraş este prezentă în vechiul Palat al Poştelor dar şi prin restaurantul Carul cu Bere. Şi aş încheia cu Palatul Bursei de pe strada Doamnei, dar şi vechiul sediu al Societăţii de Asigurare „Dacia-România”, prima din ţara noastră datând din anul 1870. În Palatul Societăţii Dacia de pe Lipscani se află azi un sediul BCR.
Unde mai este istoria acum în Centrul istoric?
Se vede la tot pasul. Dar ai nevoie de filtrul atenţiei şi al cunoaşterii. Fiecare imobil are o poveste a sa, dar există şi o poveste a locului, cu mult mai veche.
Ce credeţi că reprezintă Centrul istoric pentru români? Are şi altă semnificaţie (dimensiune) în afară de cea comercială, de divertisment?
El a fost în Evul Mediu un centru exclusiv rezidenţial şi comercial, fiind numit Târgul din Lăuntru, al feluritelor negustorii şi manufacturi. Începând cu secolul al XIX-lea devine şi un centru bancar, majoritarea băncilor bucureştene având un sediu în această zonă. Centrul vechi al anilor ’30 era deja un city financiar al României. Dispare la naţionalizare.
Câţi dintre români îşi propun să-şi plimbe prietenii străini prin Centrul istoric? Şi câţi dintre ei cunosc „istoria” acestui spaţiu?
Foarte mulţi dintre bucureşteni, cel puţin, în ultimii cinci ani, îşi aduc prietenii străini în Centrul vechi. În general, străinii aflaţi în tranzit sau locuind o parte din viaţă în Bucureşti aleg să afle povestea începuturilor în Centrul Vechi. Iar unii dintre ei ajung chiar să şi investească în această zonă.
În ce măsură s-au respectat parametrii necesari conservării, dar şi modernizării zonei astfel încât ea să fie un reper în istoria noastră, dar şi un punct de atracţie, un „kilometru 0″ al românilor?
Deşi procesul de restituire este foarte lent în comparaţie cu centrele istorice ale altor oraşe europene sau chiar şi din România, fragmentele restituite consumului turistic şi servciilor sunt fidele parametrilor necesari conservării şi modernizării deopotrivă. Strada Smârdan poate fi un exemplu în acest sens.
Care este dimensiunea artistică, istorică a Centrului nostru vechi faţă de alte centre asemănătoare din capitale europene acum, în prezent?
Este unul dintre puţinele situri urbane conservate din sud estul Europei care s-a format în perioada scurtă de trecere de la modul de viaţă oriental (hanuri, cafenele, depozite en gros) la urbanismul occidental (afacere şi locuire, instituţii bancare). Este vorba de perioada 1810-1860.
Cum vedeţi evoluţia zonei, cum v-o imaginaţi peste 10 ani?
Zona trebuie mai întâi asanată social şi apoi lămurit regimul juridic al clădirilor. Numai astfel putem recupera pe deplin această zonă din punctul de vedere al conservării şi modernizării. Foarte posbibil să fie rezolvat acest proces în următorii zece ani. Dar nu mai mult.
