Chiar şi în scurtul răstimp în care a interpretat rolul premierului în aşteptare eminamente serios şi ponderat, Victor Ponta nu s-a putut abţine de la oarece demagogie naţionalistă. Drept care a anunţat cu surle şi trâmbiţe depunerea unei moţiuni de cenzură a USL atât în chestiunea înfiinţării facultăţii cu programe în limbile maghiară şi engleză la UMF Târgu Mures, cât şi a „cedării” actualului guvern „în faţa intereselor străine de a vinde ce a mai rămas din resurse”. Cu toate eforturile dramatice ale Antenelor lui Felix, această retorică sterilă mai prinde însă doar la un număr redus de cetăţeni. Românii s-au dumirit de mult că ungurii o duc la fel de bine sau de prost ca ei şi că UDMR se comportă, în special în fiefurile sale transilvănene, aidoma oricărui alt partid năşit şi crescut pe malurile Dâmboviţei.
Retorica naţionalistă pare să facă parte din strategia pe termen mediu şi lung a celor doi lideri USL, Ponta şi Antonescu conchizând, probabil, că odată ajunşi la putere şi satisfăcute cererile vastei clientele a nu mai puţin de trei partide, vistieria ţării va fi prea goală pentru a mai putea ameliora situaţia electoratului în vreun fel. Drept care s-a adoptat vechea tehnică iliesciană de canalizare a frustrărilor populaţiei împotriva unei minorităţi etnice – tehnică extrem de operativă, din moment ce presupune doar verbiaje.
Comparativ cu Ponta, Adrian Năstase pare un veritabil vârf de lance al modernismului PSD. Pe durata guvernării sale a fost vândut grosul sectoarelor strategice ale economiei ţării – începând cu industria şi terminând cu serviciile. Investitorii au fost, de regulă, străini, Bucureştiul dorind să semnaleze astfel că economia ţării s-a înscris ireversibil pe coordonatele economiei de piaţă. În acele vremuri s-a dus pe apa Sâmbetei şi imaginea PSD de portavoce a directorilor şi directoraşilor de fabrici, uzine şi tot felul de instituţii, socialiştii români devenind peste noapte prietenii cei mai de nădejde ai capitaliştilor de pretutindeni. Rocada economică a lui Năstase nu a dus la apariţia unui număr impresionant de locuri de muncă, rata şomajului din România anilor 2003-2004 fiind ridicată pentru vremuri antecriză. Ca atare, ţara a pierdut cam o zecime a forţei sale de muncă, oamenii preferând să-şi încerce norocul peste hotare.
Iată însă că tocmai Adrian Năstase se simte acum autorizat să vorbească despre „patriotism economic”. La recentul congres al USL, domnia sa explicat că România nu trebuie să se comporte ca o economie „de lumea a treia” care supravieţuieşte „din redevenţele pentru materii prime exportate”. În viziunea PSD, resursele minerifere şi energetice ale ţării ar trebui să rămână acolo unde sunt, în adâncuri, până când ţara va dispune de banii şi tehnologiile necesare exploatării lor. În fariseismul lor, Năstase, Ponta & Co. s-au ferit, fireşte, să puncteze exemple demne de urmat. Mi-ar fi plăcut să-i aud numind o singură ţară cu PIB-ul României care şi-a permis să le arate uşa marilor concerne energetice internaţionale pentru a demara pe cont propriu operaţiuni de prospectare şi exploatare – ambele nu doar laborioase, ci şi extrem de costisitoare. Din partea lui Năstase, românii aşteaptă, de-acum, cu interes nedisimulat explicaţii suplimentare privind patriotismul său economic redescoperit, dat fiind că tocmai domnia sa a semnat, în 2004, HG prin care se acorda companiei Regal Petroleum concesiunea pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist – licenţă preluată ulterior de Chevron. Orice apreciere la adresa consecvenţei lui Năstase în materie de strategii economice devine, desigur, redundantă – ori pozează în rege neîncoronat al marii privatizări, ori se doreşte un Hagi Tudose al resurselor ţării. Cert este că în baza unor asemenea politici, forţa de muncă industrială a României va rămâne aşa cum este – la pământ.
Totuşi, Năstase poate fi considerat oarecum modern, dat fiind că este în ton cu naţionalismul, uneori extrem de gregar, care s-a abătut deasupra Europei de ceva vreme. În toiul întregii tevaturi despre pactul şi uniunea fiscale, a devenit cât se poate de limpede că Germania bunăoară se aşteaptă ca marile ţări creditoare asemenea ei să dicteze şi pe viitor regulile noului joc. Ca să nu mai vorbim de Olanda: Sub premierul Mark Rutte, la Haga sentimentele imperialiste par să înflorească mai ceva ca lalelele. În toamna trecută, Rutte fusese cel care a cerut crearea unei autorităţi transnaţionale pentru statele din zona euro, noul comisar european pentru disciplină bugetară urmând să decidă, după vrerea premierului olandez, până şi excluderea unei ţări din această zonă – vizată fiind, desigur, Grecia. SUA nu au avut avut nicicând o asemenea conduită faţă de sateliţii lor din America Latină şi totuşi la Amsterdam se protesta, cu ceva ani în urmă, vehement împotriva „imperialismului dolarului”.
Având în vedere mercantilismul agresiv al Olandei, veto-ul cabinetului Rutte faţă de aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen nu miră pe nimeni. Haga se plânge de corupţia din cele două ţări, deşi cel puţin România a făcut paşi decisivi în vederea combaterii ei tocmai în domeniul crucial al justiţiei. Aceeaşi Olandă atât de preocupată de corupţie s-a ferit însă să arate vreodată cu degetul spre instituţiile europene sau să solicite transparentizarea lor, inclusiv a CE. Colosala birocraţie a Comisiei este şi în prezent nemonitorizată şi necontrolată, drept care Curtea de Conturi a UE respinge aproape invariabil toate bilanţurile financiare ale executivului european.
Traian Băsescu nu s-a lăsat impresionat de dublul standard al olandezilor. România nu mai are ambasador la Haga de aproape un an, iar noul ambasador al Olandei la Bucureşti nu este, deocamdată, binevenit la Cotroceni. Dintre cele două forme de naţionalism manifest, cel al lui Băsescu pare, totuşi, mai responsabil. Dacă elitele româneşti puneau ceva mai des piciorul în prag statelor-cheie ale UE atunci când se impunea, în loc să-şi vadă doar de propria rapacitate, România ar avea astăzi indubitabil parte de o mai mare independenţă economică.
