Criza, ce pare să nu se mai termine, a determinat un puseu depresiv ce pare a cuprinde întreaga lume civilizată. Dacă ar fi să ne luăm după starea de spirit exprimată în presă, America şi Europa par la capăt de drum. Comentatori, politicieni, economişti ori simpli cetăţeni, cu toţii sunt cuprinşi de un pesimism negru. Iar frica de viitorul imprevizibil ce se conturează din aceste analize a revitalizat literatura declinului civilizaţiei apusene. Fie că e vorba despre „modelul social european” sau de „visul american”, semnele decrepitudinii „lumii vechi” sunt întoarse pe toate feţele. Asia, America Latină, ba chiar şi Africa nu doar că vin din urmă, dar au luat-o înainte. Noul mit al declinului, folosit şi în România într-o variantă adaptată, este prezentat sub forma precisă şi aparent necontestabilă a cifrelor şi a analizei economice. Deficitul bugetar şi datoria publică cresc, puterea de cumpărare scade, şomajul nu poate fi gestionat, populaţia îmbătrâneşte, economia nu mai funcţionează, mediul se degradează. Şi pentru toate acestea de vină este lipsa de vitalitate a civilizaţiei occidentale.
Acum un secol, Oswald Spengler identifica aceleaşi tendinţe. Iar cartea sa „Declinul Occidentului”, apărută în 1918, a contribuit – mai mult sau mai puţin involuntar – la legitimarea extremismelor. De altfel, Spengler, deşi a luat distanţă faţă de naţional-socialism, aprecia fascismul mussolinian şi îl considera pe Duce drept salvatorul Occidentului. Or, astăzi, acelaşi mit produce efecte asemănătoare. Nu sunt întâmplătoare nici politica de expulzare a romilor promovată de Franţa sarkozistă sau de Italia berlusconiană, nici succesele electorale ale naţionaliştilor xenofobi în Olanda sau Belgia, nici reacţiile antieuropene ale unei părţi a societăţii germane. Ele sunt consecinţe ale unei stări de spirit care priveşte lumea ca pe un spaţiu al competiţiei. De aceea voluntarismul politic şi economic sunt din nou la ordinea zilei. Iar orientarea preponderent socială a societăţilor occidentale este considerată o povară. Sigur, criza economică e consecinţa, nu cauza dificultăţilor actuale.
Oricum, cifrele şi statisticile pot fi citite şi altfel: durata vieţii, calitatea educaţiei, libertatea în toate formele sale, impactul serviciilor publice asupra vieţii de zi cu zi pun lucrurile într-o altă perspectivă. Căci, oricât de mult ar avansa „ţările emergente”, Europa şi America atrag în continuare milioane de imigranţi ce provin tocmai din aceste zone. De ce şi-ar părăsi locurile de baştină dacă ţările lor sunt în plină ascensiune?
Explicaţia pesimismului nu trebuie căutată atât în starea civilizaţiei, cât în modul în care aceasta este interpretată. De fapt, chiar tendinţa de a reduce totul la competiţie economică şi analiză statistică ar putea fi un simptom al decăderii. Căci economia nu poate fi un scop în sine. Transformarea ei dintr-un instrument, fie el şi privilegiat, prin care se realizează -bunăstarea tuturor într-un obiectiv care nu mai ţine cont de nevoile sociale a afectat bazele solidarităţii şi armonia comunităţilor. Hedonismul şi individualismul extrem promovate cu obstinaţie în ultima jumătate de secol au ajuns la liman. Criza este deci una morală. Dar, vorba lui Peter Sloterdijk, din această criză „nu putem cădea decât în faţă”. Cu condiţia să nu neglijăm societatea şi nevoile sale.