Nava Semel, scriitoare emblematică a literaturii israeliene contemporane, s-a aflat de curând la București pentru a lansa o carte a sa celebră în întreaga lume,”Râs de șobolan”, apărută în românește la editura Hasefer cu o prefață de Norman Manea. Volumul prezintă Holocaustul văzut prin ochii unei fetițe care este în mod miraculos salvată de un preot catolic ce ajunge, văzând monstruozitatea lumii, să-și facă mari probleme de conștiință și chiar să pună sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu.
Despre acest volum atât de emoționant, dar și despre rădăcinile românești ale marii scriitoare, am vorbit și noi cu Nava Semel.
Care sunt legăturile dvs cu România?
Părinții mei s-au născut aici. Tatăl meu s-a născut într-un sătuc numit Siret, iar mama în Suceava. Timp de mulți ani am auzit vorbindu-se în casa noastră despre România, dar mie mi se părea de parcă s-ar fi vorbit despre viața pe Lună. Pentru atunci când eram eu copil în Israel pentru noi numai existența noastră israeliană conta, iar ”bagajul” european sau orice alt ”bagaj” al emigranților ne părea nesemnificativ. Noi reprezentam prezentul, eram viitorul, iar trecutul era mort și îngropat. Dar pentru părinții mei România reprezenta țara-mamă mai presus de orice. Părinții mei vorbeau între ei idiș pentru că asta era limba evreilor din Bucovina, dar tatăl meu vorbea și o limbă românească superbă. El studiase Dreptul la Universitatea din București înainte de război. Când a izbucnit războiul a fost nevoit să renunțe la studii, dar a locuit în continuare în București în timpul războiului implicându-se activ în mișcarea tineretului sionist. Așa că România este esențială pentru dezvoltarea tatălui meu, mult mai mult decât pentrucea a mamei mea, care a locuit în Bucovina și apoi în Transilvania, care era deja sub ocupație ungarească. Și, deși noi, copiii, respingeam orice era legat de țările de origine ale părinților noștri considerând că ne umbresc identitatea israeliană de care eram atât de mândri, nu puteam să trec cu vederea faptul că România era o constantă în amintirile părinților mei.
De ce tinerii israelieni respingeau tot ce era legat de originile părinților?
Pentru că tot acest bagaj spiritual era legat de ceea ce noi numeam ”evreii din diaspora”. Pentru noi, ei erau considerați slabi, făceau parte dintre cei care se duseseră ca mieii la tăiere pasivi, fără a lupta, iar noi eram diferiți. Noi eram israelieni. Noi eram activi, luptam pentru drepturile noastre, ne luam soarta în mâini. De aceea respingeam tot ce era legat de țările în care se născuseră părinții noștri. Dar eu realizam cu toate acestea că România era esențială pentru părinții mei.
Când s-a schimbat această atitudine în cazul dumneavoastră?
Pe măsură ce creșteam eram din ce în ce mai deschisă și mai pregătită să îmbrățișez această moștenire. La început eram curioasă, dar reticentă, dar, în timp, am devenit mult mai interesată de tot ce era legat de România. Am început prin a cerceta arta românească. La universitate, unde studiam istoria artei, am scris o lucrare despre Constantin Brâncuși. Mă interesa și mișcarea dadaistă. Tata recita adesea din Tristan Tzara. Am devenit din ce în ce mai deschisă către tot ce însemna cultură românească. Eu sunt și dramaturg și am cunoscut mulți oameni de teatru israelieni care vin din România. Cei mai buni actori israelieni provin din școala de teatru românească. Sunt în plus un excelent model de integrare în societea noastră. Ei sunt forte mândri de școala pe care au absolvit-o și nu mai prididesc să spună ce educație extraordinară au primit în România. Așa se face că ușor-ușor am înțeles că o bună parte din mine, adânc înrădăcinată sub epiderma mea, este conectată cu această țară. Locul unde s-au născut părinții mei, limba pe care o vorbeau, clima în care au crescut și care e foarte diferită de cea din Israel. Noi în Israel trăim sub un soare foarte sever, sub un soare neîndurător. Soarele din România e mult mai blând. În Israel diferența dintre lumină și umbră este foarte puternică și nu avem decât fix șase secunde de apus. Le poți număra. După șase secunde se întunecă. În România, apusurile de soare sunt lungi și au o gamă largă de culori. Te poți bucura în liniște de ele. La noi e doar luimină și întuneric. Atât. Noi nu avem toamnă în Israel. Avem un soi de primăvară-vară și o scurtă perioadă de iarnă ploioasă. Nu avem anotimpuri. Nu avem zăpadă și gheață. Unele dintre cele mai frumoase povești ale tatălui meu erau despre cum se pregătea familia sa în Bucovina pentru iarnă. Cum, pentru că nu creștea nici o recoltă pe timp de iarnă, trebuiau să facă conserve, să pună legume la murat…Toate astea erau de neînțeles pentru mine. Și, cu timpul, am realizat că în loc să tot pun accentul pe această prăpastie care mă despărțea de părinții mei, ar fi mult mai bine să mă las îmbogățită de toate aceste lucruri atât de diferite care făceau parte din moștenirea spirituală pe care doreau să mi-o lase părinții mei. Și am încercat să construiesc un pod peste această prăpastie prin scriitura mea. Scrierile mele sunt pline de referiri europene la situația de dinainte de întemeierea statului Israel, sunt pline de jalea și de dorul emigranților după țara-mamă, de suferința faptului că au fost nevoiți să învețe o nouă limbă venind în Israel. În copilăria mea tata îmi cânta adesea cântece din foclorul idiș, iar bunica mea îmi cânta ”Lorelai”, care e un cântec nemțesc. Așa că am crescut într-un amestec de culturi. Și în loc să mă opun acestor influențe și să spun: ”nu mă reprezintă, nu fac parte din mine, sunt doar ale strămoșilor mei”, acum mă simt îmbogățită de ele. Mă simt o persoană multiculturală. De câte ori vin în România (ultima data am venit în 2007 cu varianta pentru scenă a cărții mele, spectacol care s-a jucat la Festivalul din Sibiu și la Teatrul Național din București) sunt atentă la schimbările care au survenit între timp.
Ați venit de multe ori în România?
Prima data am fost în 1981 cu tatăl meu. Țin minte că prietenii de vârsta mea nu înțelegeau. ”Cum? Te duci cu tatăl tău acolo unde și-a petrecut tinerețea? De ce?” Era ceva cu totul neisraelian Dar l-am însoțit pe tata pentru că eram foarte curioasă. Așa că am văzut prima data România în comunism. În 1985 am venit cu toată familia, fratele meu cu familia lui, eu cu soțul meu, tata și cu mama. Era prima data când mama revedea România de când plecase din țară. Am aterizat în București, ne-am dus în Bucovina, la Siret și la Suceava. Era foarte important pentru părinții mei să găsească vechile cimitire în care fuseseră îngropați strămoșii lor. Și le-au găsit. Ne-au arătat pietrele funerare ale strămoșilor pentru a ne arăta că sunt legați de acest pământ. Noi spunem mereu: ”Suntem israelini!” Dar în țesătura ființei noastre sunt fire care ne leagă de aceste locuri, fire pe care nu trebuie să le retezăm. Prin scriitura mea, eu iau aceste fire și le cos din nou împreună creând astfel materialul din care este făcută viața mea.
Spuneți că e mult mai bine să îmbrățișezi trecutul în loc să-l negi?
Nu există negare. Sau există dar ajungi apoi să plătești un preț mult prea mare. Memoria și trecutul au propria lor identitate. Stau ascunse în întuneric și așteaptă momentul potrivit pentru a ieși din nou la iveală. Nu există nici o șansă să negi sau să respingi trecutul pentru că te va prinde din urmă și te va încolți ca într-o ambuscadă. Eu îmbrățișez trecutul și în viață și în scriitura mea. Scriitorul este într-un fel ca un profet care primește ordine ”de sus”. Scrisul îmi arată calea, nu invers. Eu îmi urmez personajele. Ele îmi arată drumul. Sunt mult mai deștepte decât mine, au soluții mai inteligente, știu mult mai bine decât mine să supraviețuiască. Ele mă învață pe mine. Iar eu le urmez.
Vă identificați cu personajele dvs?
Mi-aș fi dorit să fiu părintele Stanislav din cartea mea, cel care salvează micuța evreică orfană de la moarte. Aș vrea să am curajul pe care l-a avut el când pentru a salva o fetiță evreică și-a riscat propria viață. Dar nu sunt deloc convinsă că aș avea vreodată curajul lui. Mesajul lui către noi este: ”Chiar și în cele mai cumplite circumstanțe, când aproape toți oamenii de pe pământ au pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu părând că nici nu mai aparțin speciei umane, există o minoriate infimă de oameni buni care urmează în ciuda tuturor preceptele de bază ale credinței. Părintele Stanislav este creștin, dar el decide să salveze un copil evreu pentru că, chiar mai mult decât creștin, el se consideră parte a întregii familii umane. El este reprezentantul unei religii universale pe care eu aș numi-o ”religia oamenilor buni”. Într-o lume în care totul e împărțit în alb și negru, el este într-un fel un rebel. El consideră că atrocitățile abominabile care au ajuns să se petreacă chiar în sânul comunității pe pe care el o păstorește reprezintă ratarea misiunii lui. Dacă el, ca păstor, nu a reușit să-și ducă turma în direcția corectă, dacă nu a reușit să-i facă pe oameni mai buni, asta înseamnă că misiunea lui ca preot a fost un eșec. El ajunge la disperare și simte că își pierde credința. Dar, dimpotrivă, tocmai ajutând un suflet, salvând această fetiță, el își recapătă credința. Iar, la finalul cărții, el vorbește direct cu Dumnezeu și-I spune: ”De-abia acum ne putem împărți durerea unul cu celălalt. Tu Ți-ai pierdut Fiul, pe Iisus, iar eu mi-am pierdut fetița. Acum știu că mă înțelegi”.
Motto-ul cărții dvs este un poem care se încheie astfel: ”Nu ne ierta, Doamne, Cel Atotmilostiv, nu ne ierta!” De ce ați simțit nevoia să puneți sub semnul acestui poem atât de tragic lucrarea dvs?
Este un poem de Lea Goldberg intitulat ”Despre vină”. Ea reprezintă un model pentru mine. S-a născut în Rusia, a fost educată în Berlin, vorbea șapte limbi. A tradus Pușkin și Petrarca în ebraică. Tot ce am citit eu din marea literatură a lumii a fost via Lea Goldberg. Fără ea și traducerile ei probabil că nu aș fi ceea ce sunt azi. E într-un fel mentorul meu. Iubesc acest poem scris de ea în anii 40. E o poezie despre disperare. Și totuși… Îți piezi cu adevărat credința când spui: ”Pentru mine Dumnezeu nu mai există”. Dar, dacă, chiar furios fiind, vorbești cu El, te cerți cu El, Îl contrazici, te iei cu El de guler, în realitate tu ești încă un om credincios pentru că altfel nici măcar nu te-ai mai osteni să Îi spui ce crezi. Așa că am ales acest motto pe care l-am adăugat după ce am terminat cartea pentru că pentru mine el cuprinde esența întregii mele cărți în care este vorba despre disperarea în care cade un om profund credicios. Disperarea fiind un păcat capital în creștinism. Nu am pus acest motto doar pentru că am o datorie morală față de Lea Goldberg pentru că mi-a deschis lumea prin traducerile ei ci pentru că acest poem rezumă într-un fel întreaga carte. Să vă spun o întâmplare interesantă legată de asta. Înainte să scriu jurnalul părintelui Stanislav știam că trebuia să devin părintele Stanislav. Pentru asta aveam nevoie să mă spovedesc. Ăsta este un gest foarte catolic, de fapt foarte creștinesc. Dar unde și cum să mă spovedesc? Există o biserică catolică în Jaffa. Am intrat acolo, am văzut oamenii stând la coadă în fața confesionalului și mi-am spus: ”Bine. Stau la rând și când ajung în fața preotului ce îi spun? ”Știți, sunt o scriitoare evreică, scriu o carte și unul dintre personajele mele e un preot catolic și ca să mă documentez am nevoie de o spovedanie? Ar fi fost ridicol. Ăsta ar fi fost un simulacru de spovedanie și nicidecum una adevărată. Pe de altă parte, dacă ajungeam la confesional și pretindeam că sunt creștină și aș fi spus ca un bun catolic: ”Binecuvântează-mă, părinte că am păcătuit” aș fi început totul cu o minciună. Părintele Stanislav este orice dar nu un mincinos, el se opune din răsputeri minciunii. Deci orice aș fi făcut ar fi fost greșit. Așa că m-am întors acasă de la biserică și eram pur și simplu dispetrată. Simțeam că am nevoie de un ajutor. Asta se întâmpla la sfârșitul anului 1998. Aveam deja internet. Și deodată, căutând pe internet, am dat de un site intitulat conffesion.com. Am realizat atunci că asta este soluția mea. Am intrat pe site. Acolo se deschidea o fereastră pe care erau trecute cele 7 păcate capitale din care puteai alege. În altă parte era o listă cu alte păcate. Iar într-o fereastră separată intrai în dialog cu un preot. Am intrat acolo și am scris: ” Binecuvântează-mă, părinte că am păcătuit. Sufăr de păcatul disperării”. Am scris o pagină întreagă și la sfârșit am dat click. Am știut, am simțit că un preot din cine știe ce colț de lume citește ce scrisesem eu. Am stat cuminte timp de 10 minute în fața calculatorului așteptând. Și deodată mi-a venit răspunsul: ”Cu vindecarea acestui păcat nu te pot ajuta. Va trebui să te ajuți singură. Ceea ce pot eu să-ți sugerez este să citești…” și mi-a indicat câteva versete din Vechiul și din Noul Testament, din Isaia, din Scrisoarea lui Pavel către corinteni și alte texte care să mă ajute să-mi recapăt credința și să ies din disperare. Am mai vorbit câte ceva cu preotul Acela complet necunoscut, iar la sfârșit, am dat print și mi-a apărut toată spovedania tipărită și aceasta a devenit prima pagină din jurnalul părintelui Stanislav. E uimitor cum practic m-am transcris pe mine schimbând doar limba, din engleză în ebraică, și punând ”nu” în față, căci părintele Stanislav așa își începe spovedania: ”Nu mă binecuvânta, Părinte, căci am păcătuit.” El începe dialogul său cu Dumnezeu cu ”nu” pentru a-l încheia cu ”da”: ”Binecuântează-mă, Doamne! Acum am făcut pace cu Tine pentru că știu că mă înțelegi căci și Tu Ți-ai pierdut Fiul.” E ciudat cum am făcut această spovedanie nu doar ca Nava. Eram într-un fel deja părintele Stanislav.
Ce altceva ați mai făcut pentru a deveni părintele Stanislav?
Am învățat latină, am studiat toate slujbele și ritualurile catolice, cum se slujește liturghia, ce presupune să fii preot paroh, am cercetat ca să aflu datele precise în care anumite sărbători au avut loc, Paștele, Crăciunul, perioadele de post. Nu mi-era de ajuns să pun în jurnalul părintelui niște date oarecare. Există sărbători cu date schimbătoare așa că am căutat calendarele catolice din 1942, 1943, 1944, 1945 și 1946 ca să aflu care au fost datele exacte. Soțul meu care urmărea toată zbaterea mea nebunească de a găsi calendare catolice din anii 40 mi-a spus: ”Ai înnebunit? Dar ce contează dacă spui că postul a început în februarie la o data oarecare? Cine ar ști că nu-i așa?” Dar eu am spus: ”Nu. Trebuie să fie datele exacte.” Și la un moment dat am găsit două calendare diferite din același an. Așa că am postat pe internet un apel disperat rugând pe oricine știe între ce date a fost postul paștelui, când au picat Paștele și Rusaliile cu exactitate în anul acela. Și mi-a răspuns un tip din Irlanda, un expert în calendare vechi foarte incitat de întrebările mele. Un lucru extraordinar legat de internet este că poți pune cele mai bizare întrebări și tot se va găsi cineva să-ți răspundă la ele.
Până la urmă, omenirea merită să fie mântuită?
Eu sunt o optimistă. Văd mereu jumătatea plină a paharului. Și semăn cu mama în privința asta. Mama mea trăiește, are 93 de ani. Și nu poți fi altfel decît optimist văzând această supraviețuitoare a Holocaustului care și-a pierdut toată familia și a început totul de la zero. De fapt, nu de la zero, ci de la minus. S-a întors acasă după război ca văduvă la doar 22 de ani. Și-a găsit o nouă dragoste și a pus bazele unei noi familii cu tatăl meu cu care a plecat în Israel. Noi eram o familie foarte restrânsă: tata, mama și doi copii. Cînd eram mică uram sărbătoarea Paștelui. Pentru că la masa noastră de Paști era o tristețe incredibilă. Numărul morților care stăteau la masă era cu mult mai mare decât al celor vii. Iar părinții mei plângeau tot timpul. Pentru mortul acela, pentru mortul celălalt. Iar eu uram asta. Acum, mama mea are 93 de ani, iar la masa de Paști suntem 27 de oameni. În fiecare an trebuie să cumpăr noi farfurii pentru că se mai naște un copil, altcineva se căsătorește și tot așa familia noastră devine din ce în ce mai mare. Suntem un ”trib”, iar mama mea este izvorul acestui trib. A putut vedea sub ochii ei crescând nu una, nu două, ci patru generații. Vă imaginați asta? A repornit în viață de la minus și iat-o acum o femeie victorioasă. E adevărat că, fiind un om care a trecut prin Holocaust, a avut răni sângerânde care în timp s-au transformat în cicatrici. Cicatricile nu se vindecă niciodată, dar mama este, fără îndoială, o învingătoare. Iar eu îmi manifest optimismul și scriind despre oameni care nu și-au pierdut umanitatea. Pe lumea asta sunt o mulțime de Părinți Stanislav. Maica Tereza a fost un Părinte Stanislav. Papa cel de azi, Francisc, este un Părinte Stanislav. Dar ca să-i găsești trebuie să cauți acul în carul cu fân pentru că nu vor forma niciodată o majoritate. Din majoritate vor face mereu parte cei care se supun oricărui regim politic fără să crâcnească și să facă orice rău dacă li se ordonă. Îmi amintesc că la prima mea vizită în România, în 1981, am remarcat că oamenii nu se uitau în ochii tăi și că nu vorbeau. Erau terorizați. Pentru mine, care eram născută într-o societate liberă asta era de neînțeles. Noi, israelienii, vorbim cu oricine, discutăm cu orice străin pe stadă, țipăm unii la alții, dar ne uităm mereu unii în ochii celorlalți. În 1981 în România am realizat pentru prima dată ce le poate face un regim totalitar bunilor săi cetățeni. Am revăzut același lucru mai târziu în RDG, unde era mult mai rău decât în România. În RDG oamenilor le era frică până și de neveste sau de copii pe care îi credeau posibili delatori. Acum mă uit la tinerii din România care nu mai au deloc același limbaj chinuit al trupului precum românii din perioada comunistă. Asta înseamnă că libertatea reușește să modifice până și celulele din trupurile oamenilor.
Ce lecții v-a mai învățat personajul dvs, părintele Stanislav?
M-a învățat să fiu smerită și să nu judec pe nimeni. Câteodată poți face rezistență chiar și în moduri mai puțin eroice. Nu e nevoie să fii un partizan cu arme și grenade ca să faci rezistență. Cred că eroismul părintelui Stanislav nu e cu nimic mai prejos decât al celor care au luptat cu arma în mână, ba chiar, dimpotrivă. Pentru noi, când eram mici, în anii 60, adevărații eroi erau acei evrei din ghetoul din Varșovia care nu au stat pasivi, care s-au luptat, care s-au revoltat. Despre ei învățam la școală. Dar pe măsură ce m-am maturizat am înțeles că eroismul are multe fețe și că mii de oameni anonimi au fost și ei în felul lor eroi prin gesturi simple, fie că au ascuns pentru o nopate un om vânat de autorități, fie că au dat cuiva un pahar cu apă sau un blid de mâncare, fie că au zâmbit cuiva aflat în necaz dându-le celor căzuți speranța că această viață merită trăită.
În carte, fetița evreică se simte profund legată de Iisus. La un moment dat chiar întreabă: ”L-au omorât pentr că era evreu?” De ce se simte atât de apropiată de Iisus?
În primul rând pentru că Iisus chiar era evreu. S-a născut la Nazaret, un orășel unde dacă mă urc în mașină în fața casei mele ajung în două ore. Maica Lui era evreică. Sunt perfect convinsă că Iisus, chiar dacă a devenit liderul unei noi religii, nu ar fi acceptat pentru nimic în lume ca cei care au urmat religia strămoșilor săi să fie uciși în camere de gazare și în lagăre de exterminare. Dacă Iisus ar fi fost Papă în locul lui Pius al XII-lea, Holocaustul nu ar fi avut niciodată loc. Dacă Sfânta Maria ar fi condus Vaticanul (nu că i s-ar fi permis vreodată unei femei așa ceva…), evreii nu ar fi fost uciși. În carte, părintele Stanislav are un vis în care vede camerele de gazare. Și primii care sunt dezbrăcați și dați morții sunt Iisus și Fecioara Maria. Iar pe micuța evreică pe care o salvează, părintele Stanislav o numește ”surioara lui Iisus”. Eu una mă simt extrem de atașată de Iisus. Am fost acum câțiva ani la Nazaret și l-am luat cu mine și pe fiul meu cel mic care avea permisie din armată. Este acolo o biserică mare a Buneivestiri plină de lume, dar mai e o încă o biserică micuță numită ”Izvorul Mariei”. În bisericuță e o fântână ce datează de 2000 de ani și este foarte propabil ca chiar de acolo Ea să fi mers în fiecare zi să ia apă. Mă simt atât de legată de această femeie, o fiică a deșertului, ca mine, care nu purta haine europene, care a suferit probabil de arșița aceluași soare care mă toropește la 2000 de ani distanță și pe mine. A spus probabil și ea de nenumărate ori ca și mine: ”Of, ce zi caldă!” Și într-o bună zi se duce ca de obicei la izvor să ia apă și aude un glas de înger care o anunță că există speranță pentru salvarea omenirii și că ea dintre toți muritorii a fost aleasă să aducă această speranța în lume.
Când a apărut cartea, am primit un email de la o nemțoiacă care studia Teologia la Universitatea din Ierusalim și care mi-a spus că vrea să ne întâlnim. M-a întrebat cum am putut să intru atât de bine în pielea unui preot catolic mai ales că sunt evreică, sunt femeie și am trei copii. ”Cum ai putut înțelege ce e celibatul?” m-a întrebat contrariată. I-am povestit cu lux de amănunte cum m-am documentat pentru carte, iar la finalul discuției noastre mi-a spus: ”Știi ce? Când vei renunța la jobul tău de scriitoare pot oricând să-ți ofer unul de preot într-o biserică evanghelică.” Așa că am un plan de rezervă.
Scrieți din punctul de vedere al celei de-a doua generații de supraviețuitori ai Holocaustului. Care este diferența dintre prima și cea de-a doua generație?
Noi nu am experimentat trauma. Noi suntem cei norocoși. Pe de altă parte, și părinții noștri se pot considera dintre cei norocoși căci au supraviețuit. Noi am trăit alături de părinții noștri, dar trauma a rămas a lor. Eu am datoria să duc mai departe memoria părinților mei ca într-un joc de ștafetă. Este rândul meu acum. Eu țin în mână ștafeta și trebuie să o înmânez la rândul meu copiilor mei. Și facem asta într-o lume în care deja se aud din ce în ce mai multe voci care neagă Holocaustul. Mie îmi vine să îi întreb pe cei care pretind că Holocaustul nu a existat: ”Bine, bine, dar atunci unde sunt strămoșii mei? Și unde sunt cele 6 milioane de evrei uciși? Se ascund pe undeva? Au fost răpiți de extratereștri? Și asta se întâmplă chiar sub ochii celor care mai sunt în viață dintre cei care au fost în lagăre. Nici măcar nu a durat prea mult ca Holocaustul să fie negat. Mama mea vede lucrurile astea la televizor și e cumplit pentru ea.
