Încet, dar sigur, ca peste tot, și în România apar tot felul de practici medicale, ce nu fac parte din medicina alopată. Unele dintre ele au fost recunoscute și cuprinse în Nomenclatorul de meserii, pentru altele, este doar o chestiune de timp. Unele se dovedesc viabile pentru România, altele, nu.
Oricum, pacienții, reticenți la început față de ceea ce nu știu, sunt într-un final cei care cern această piață de practici medicale. Întotdeauna, atunci când ceva ne face bine, vom continua să mergem, dacă rezultatele nu se văd, atunci vom ocoli aceste specializări. Osteopatia este una din cele mai noi practici ce a intrat în România. Despre ce înseamnă aceasta discutăm cu doctorul Mircea Laurențiu.
Ce este osteopatia?
Mircea Laurențiu: Osteopatia este o medicină manuală care consideră corpul o unitate funcțională. Acesta este animat în totalitatea lui de o micromișcare perpetuă (atâta timp cât este viu, aceasta fiind diferența dintre viață și moarte). Absența acestei micromișcări într-o zonă semnifică o disfuncție a acelei zone. Osteopatia diagnostichează manual prezența sau absența acestei micromișcări (diagnostic osteopatic specific) și intervine cu o tehnicitate manuală asupra unui lanț de disfuncții care, în mod obligatoriu, a asociat atât structura articulară cât și organe sau viscere, suturi craniene.
Care este istoricul osteopatiei în lume?
M.L.: Osteopatia a apărut în 1874, în SUA, părintele ei fiind Andrew Taylor Still. Din SUA, osteopatia se răspândește rapid printre elevii lui Still, ajungând în 1900 în Anglia, Australia și Noua Zeelandă. În Franța, aceasta se dezvoltă începând cu anii 1960, ajungând astăzi să înregistreze în jur de 20.000 de osteopați în exercițiu și 50 de școli de osteopatie. În prezent, este larg răspândită în Europa, în toate țările anglosaxone. Și Japonia are asociația ei de osteopatie, Federația Rusă, de asemenea, Egiptul și țările arabe, America Latină etc.
În România există osteopatia ca specialitate? Este ea o ramură a medicinii alopate?
M.L.: Osteopatia este o profesie diferită de medicina alopată. Nu este o specializare și nici nu ar putea fi datorită complexității tehnicilor ei, viziunii ei asupra corpului uman, a definiției ei despre sănătate. Atingerea osteopatică (AO) și acordul palpator manual (APM), percepția micromișcărilor extrem de fine în interiorul corpului uman presupun mulți ani de formare (Facultatea de osteopatie durează între cinci și șase ani). Anumite tehnici sunt practicate în mod evident și de alte profesii medicale, dar volumul important de cunoaștere practică și teoretică impune o abordare separată și o practică exclusivă și continuă. O astfel de abordare îi permite osteopatului să trateze o cazuistică extrem de variată, de la bebelușul de o zi și mămica gravidă, trecând prin urgențe, traumatisme, reanimare osteopatică, sportivi de performanță, persoane în vârstă, atât curativ, acut și cronic, cât și preventiv.
În România, osteopatia este în plină naștere. Primul pas istoric în construirea profesiei de osteopat este Standardul Român – îngrijiri de sănătate prin osteopatie – apărut în ianuarie 2016, la care Asociația Osteore a lucrat cu dăruire, fiind onorată cu înscrierea ei în textul oficial.
Dumneavoastră unde v-ați specializat în osteopatie? În România există specialiști în așa ceva?
M.L.: Am creat Asociația OsteoRe în 2011, pentru a promova osteopatia în România, iar Școala de Osteopatie OsteoRe a fost înființată în 2013. Școala OsteoRe formează osteopați în șase ani de studiu. Cursurile au loc în weekend. Sperăm ca, în câțiva ani, să înființăm o facultate în care să se desfășoare cursuri de osteopatie la zi.
Plecat din țară în 1987, cu o formare medicală de trei ani la Cochin Port Royal – Paris, urmată de Facultatea de osteopatie de șase ani la ISO Paris Est, după 14 ani petrecuți în Franța, am considerat esențial să ne întoarcem cu toții, soția și copiii, pentru a transfera cunoașterea acumulată și a contribui cu experiența noastră în România, țara căreia îi datorăm respect și recunoștință. Întotdeauna m-am simțit o verigă dintr-un lanț de oameni dedicați acestor locuri, iar Școala de Osteopatie OsteoRe și participarea ei în instanțe internaționale cum a fost Federația Europeană de Osteopatie sau Osteopați Europeni au definit o imagine puternică a osteopației românești în plină dezvoltare.
Ce afecțiuni rezolvă osteopatia? La ce ne folosește?
M.L.: Corpul este un mecanism de ceas reglat la micron. Natura sau creatorul l-a înzestrat cu un mecanism de autoreglare și autoregenerare. Când acest mecanism este depășit, când intrările de dezechilibru sunt mai mari decât intrările de echilibru, apar disfuncțiile: dureri de coloană vertebrală (lombalgii, dorsalgii, cervicalgii), dureri ale membrelor (umeri, genunchi, glezne), dureri de cap. Adăugăm toată simptomatologia viscerală – stomac, vezica biliară, colon. Apoi, tulburări ale organelor de simț – amețeli, vedere, simptomatologia craniană, sinuzite, și ajungem la lucruri complexe denumite alterarea calității de viață – fizică, emoțională, sexuală. Orice persoană ar trebui să aibă cel puțin o ședință la șase luni pentru reglarea și optimizarea funcționalității corpului. Grija noastră trebuie să fie aceea de a ne menține pe optimul de funcționare. Osteopatia, prin testarea fină a întregului corp, permite depistarea disfuncțiilor tuturor părților corpului înainte ca acestea să devină durere sau să fie conștientizate. După declanșarea lor, osteopatia găsește de cele mai multe ori cauza și îndepărtează lanțul lezional creat în jurul ei sau definește teritoriul care trebuie investigat.
Sunt și situații când afecțiunea respectivă nu este de domeniul osteopatiei. Osteopatia, ca profesie de primă intenție, este capabilă să facă această triere și să trimită pacientul către medicul specialist, generalist sau către serviciul de urgențe. Osteopatul își cunoaște perfect teritoriul de eficacitate terapeutică și orientează pacienții, atunci când este nevoie, către alte profesii medicale: medici, kinetoterapeuți, maseuri, terapii alternative etc.
Care este principiul de bază după care funcționează osteopatia?
Aceasta tratează corpul în ansamblul său și se subdivide în osteopatie structurală, viscerală, craniană și fascială. O ședință de osteopatie presupune trecerea în revistă a tuturor structurilor și aparatelor făcând apel la toate tipurile de tehnicități de la cele mai active – tip thrust – la altele extrem de fine, când pacientul poate chiar să adoarmă. Diagnosticul inițial stabilește tipul de tehnici folosite, în funcție de gravitate, vârstă, factori psihologici, emoționali, antecedente, solicitare. Nu există un protocol și fiecare persoană este diferită. Osteopatia nu tratează bolile, ci disfuncțiile de micromobilitate, stabilind astfel această unicitate a momentului în care pacientul este consultat.
Care sunt reacțiile venite de la pacienți tratați până acum?
M.L.: Numărul mare de cereri de consultații mă îndreptățeste să cred în rezultate foarte bune. Laudele mă emoționează mult și încerc să le evit. Lupta este întotdeauna cu durerea sau suferința; căldura pacienților și entuziasmul lor este sensul unei vieți de terapeut.
Când ați hotărât să practicați osteopatia în România, nu v-a fost teamă de neîncrederea oamenilor?
M.L.: Ne aflăm astăzi într-un peisaj european extrem de dinamic. Sistemul de sănătate din România riscă un colaps din cauza emigrării cadrelor medicale și a lipselor endemice de mijloace și personal din spitale. Posibilitățile financiare ale populației sunt limitate. În acest peisaj, osteopatia ocupă un loc de drept, prin calitatea si complexitatea abordării, prin tehnicitatea exclusiv manuală și prin abordarea integrativă a tuturor sistemelor. Toate acestea permit o limitare a timpului de suferință, găsirea unei soluții eficiente pe termen mediu și lung, o diminuare a numărului de examinări costisitoare, găsirea unor soluții pentru evitarea recidivelor. Pacienții sunt conștienți de toate acestea, iar osteopatia începe să fie cunoscută atât prin informații din țară, cât și din străinătate. Rareori am avut de-a face cu neîncredere din partea pacienților, problema reală este, dimpotrivă, numărul mare de cereri și imposibilitatea de a răspunde în timp util imensei necesități de îngrijire osteopatică la noi în țară. Pentru a putea răspunde prezent acolo unde este nevoie, singurul răspuns valabil a fost crearea Școlii de Osteopatie OsteoRe. Osteopatia în România de astăzi are o poziție istorică, asemănătoare cu osteopatia americană în timpul războiului din Vietnam când, din lipsă de medici, instanțele legiutoare au integrat-o pe deplin în peisajul medical. Pentru a reveni la întrebare, pacienții își doresc o abordare de calitate, integrativă, de contact, soluții preventive, explicații. Osteopatul, prin abordarea manuală și unitară – holistică, obține informații exacte despre corpul, psihicul și sistemul energetic al pacientului, având posibilitatea de a le oferi soluția optimă. Prin acest aspect, osteopatia vine în completarea tuturor celorlalte practici medicale, clasice sau alternative, integrându-se perfect în sistemul de sănătate din România.
