Am avut din prima clipa senzatia unei note false in ceea ce auzeam. Eram in multimea masata in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, care asculta cu sufletul la gura decizia parlamentarilor. Dupa trei zile de cosmar, vestea arestarii pucistilor de la Moscova declansase o adevarata fervoare pro independenta in republicile nationale. In cazul unui alt deznodamant, ar fi urmat un carnagiu. Balticii au fost primii care aflasera pe pielea lor, un an mai devreme, cum stiu trupele OMON sa restabileasca "ordinea constitutionala". Au simtit-o si georgienii, intr-o noapte de aprilie, la Tbilisi, insangerata de lopetile genistilor sovietici folosite pe post de satare. Scapati mai ieftin din inclestarea "fratelui mai mare", moldovenii s-au infatisat printre ultimii la festinul independentei. Poate de aceea extazul colectiv din ziua de 27 august 1991, la Chisinau, imi daduse o premonitie de rau augur. Sloganurile unioniste au rasunat la toate manifestarile protestatare din acei ani. Independenta, ca lozinca, a fost formulata destul de tarziu, abia in vara anului 1991. Zapaciti de cursul debordant al evenimentelor, basarabenii nu stiau foarte clar ce cale vor sa urmeze si, daca parlamentul ar fi proclamat Unirea cu Romania, ca in 1918, asa ramanea. Independenta aparea de pe atunci ca un proiect minimal – un sinonim pentru "suveranitatea" proclamata in iunie 1990, o tautologie. A o clama inca o data insemna sa te multumesti cu putinul cand puteai avea totul. Basarabia a trecut in acele zile dementiale pe langa o fanta mirabila a istoriei prin care, daca nu o ignora, s-ar fi strecurat intr-o alta realitate. Unicitatea acelui moment abia azi o putem evalua. In epoca, independenta a fost considerata un act provizoriu, multumindu-i pe toti. Rusofonilor le-a oferit un ragaz pentru acomodare (si regrupare!), unionistii au luat independenta ca pe o etapa tranzitorie spre eliminarea consecintelor pactului Ribbentrop-Molotov. Romania insasi i-a incurajat sa gandeasca astfel, grabindu-se sa recunoasca "neatarnarea" fostei sale provincii.
"Ce s-ar fi intamplat daca se vota Unirea?" Aceasta intrebare nu poate fi disociata de o alta, si anume: cum s-ar fi miscat Romania daca la Bucuresti, in decembrie 1989, se instala un regim cu adevarat democratic, nu o putere gata sa-si reafirme obedienta fata de Moscova, dupa "defectiunea nationalista" a bezmeticului Ceausescu? Acest "daca" speculativ, legat de evenimentele de-acum 16-18 ani, are, de fapt, doi versanti inseparabili: unul romanesc si altul basarabean. Caci daca Bucurestiul ar fi incurajat tendintele unioniste ale moldovenilor, pe ruinele URSS, la 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeana si-ar fi instalat probabil granita pe Nistru, si nu pe Prut. Dupa reunificarea germana, o revendicare la fel de legitima a romanilor ar fi fost sustinuta de Occident doar sub rezerva unei democratizari si decomunizari rapide a ambilor "logodnici" (inclusiv prin adoptarea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara).
Istoria contrafactuala ramane un joc intelectual. Tot ce avem de facut in acest moment este sa cercetam independenta "reala", cea care a fost preferata Unirii cu Romania, in august 1991. Republica Moldova se afla in plina schizofrenie politico-identitara. Dupa 16 ani, la Chisinau guverneaza niste oameni care intreaga viata au fost inamici ai independentei – comunistii. Acestia o apara azi impotriva valorilor care au facut-o posibila – limba romana, istoria si cultura nationala –, nu in numele lor. Daca sub ocupatia sovietica independenta a fost o forma de emancipare fata de Moscova, dupa disparitia imperiului independenta si-a inversat sensul, devenind o forma de continuitate a vechilor servituti (ce mai teza de doctorat despre "ciudatele teritorii din Est" ar iesi din asta!). Insa nu poti construi o constiinta statala, de care cetatenii tai sa fie mandri, fara o democratizare adevarata a societatii. Iar aceste obiective te vor aduce, implacabil, mai aproape de Romania si de Uniunea Europeana. Nu exista o "a treia cale".
In toti acesti ani, rusii au santajat Moldova cu proiecte de "pacificare si reintegrare teritoriala". Demagogia in jurul reglementarii transnistrene a inlocuit dezbaterile legate de democratizare si europenizare. Conflictul este cu atat mai paradoxal cu cat intre Voronin si Smirnov nu ar trebui sa existe divergente esentiale. Sunt la fel de prorusi amandoi, si unul, si celalalt il sarbatoresc pe Lenin si "eliberarea Moldovei de sub jugul fascistilor romani", doi pioni pe care ii manevreaza Moscova pentru a-si mentine dominatia in acest colt al Europei. Doar ca, spre deosebire de "omologul" sau de la Tiraspol, dl Voronin are o problema: el guverneaza peste o comunitate care isi trage sevele din alte surse decat cele sovietice, de aceea liderul comunist nu-si va putea depasi niciodata complexul de legitimitate.
Dupa 16 ani de "independenta", Republica Moldova a ramas, fundamental, o tara subordonata. Singurul remediu pentru aceasta stare de nelibertate, cea care genereaza si actualele tensiuni dintre Chisinau si Bucuresti, este schimbarea realitatilor sale interne. Prin rabdare, inteligenta si vointa politica.
Vitalie Ciobanu este scriitor din Chisinau
