– Maestre Stefan Caltia, v-ati gandit, atunci cand ati inceput – la Timisoara – sa studiati si sa exersati artele plastice, ca arta e si o marfa, ca intrati si pe usile unei piete?
– Sigur ca, pe vremea aceea, nimeni n-a spus “arta e o marfa”, dar cred ca, datorita geniului profesorului Julius Podlipny, n-am fost lasati straini de ideea ca va trebui sa traim de pe urma lucrului nostru. Deci am perceput aceasta lucrare a mea, cu culorile si cu panzele, ca pe un mestesug, unul mai special, dar din care eu trebuie sa traiesc. Am invatat ca nu voi putea sa-mi implinesc aceasta profesiune decat din ceea ce castig din ea. E o profesiune care cere multa cheltuiala, chiar foarte multa cheltuiala.
– Este, intr-adevar, una dintre cele mai scumpe arte aceasta pe care ati ales-o, pictura.
– Au existat, intr-adevar, artisti saraci, dar saracia lor avea o limita, ei nu erau saraci ca saracii orasului, pentru ca Van Gogh, ca sa poata picta, a avut nevoie de panze, pe care le-a avut, a avut nevoie de un atelier, pe care l-a avut, a avut nevoie de bani ca sa-si plateasca modele, pe care i-a avut, deci, daca socotim cati bani avea Van Gogh, acum aproape mi se pare ca a fost un om bogat. Sigur ca tot ce a avut a revarsat in profesiunea lui si a cheltuit acolo! Daca ar fi fost un sarac fara nici o sursa, el n-ar fi putut picta. Deci orice artist care a pictat a trecut peste media societatii cu valori pe care le-a investit in arta.
– Ce legatura se poate face intre arta pe care o practicati si pe care le-o recomandati studentilor si directia pietei? Influenteaza piata in vreun fel arta?
– Da, intr-o oarecare masura, exista si povestea asta, pentru ca noi, cand vorbim despre arta, nu ne gandim numai la Brancusi, Picasso. Arta presupune o grupare mai larga de personalitati care creeaza aceste bunuri artistice. Exista o stacheta peste care sar destul de multi. Si geniile sar tot peste stacheta peste care sarim noi.
– Doar ceva mai sus.
– Ceva mai sus. Toti sunt producatori de bunuri artistice. Or, piata si negustorul pot, intr-o oarecare masura, sa influenteze lucrul asta. E o moda, o epoca, de pilda Iugendstil-ul anului 1900. Nu cred insa ca negustorul dicteaza arta, arta e facuta de artisti, care sunt personalitati liberale de o energie si de o forta extraordinare.
– Adica?
– Acesta e, poate, si motivul pentru care societatea are nevoie de arta. Cateodata ma gandesc ca societatea are nevoie, de fapt, de aceste personalitati, de aceste individualitati extraordinare care prin franchetea cu care-si exprima starile si meditatiile starnesc, la randul lor, alte meditatii si-n felul asta ele de fapt creeaza moda, creeaza noile ideologii.
– Adica artistul impune moda pietei?
– El o face. Subtil si nu foarte direct. Pentru ca, de fapt, aceasta lume a noastra e facuta de noi. De cei care-si pun niste probleme, si acestia sunt artistii. Cat despre comertul de arta, acesta e vechi. In Evul Mediu, in Renastere, exista o piata foarte bine organizata, artistii erau evaluati, se stia care este masura lor, erau platiti cu aur.
– Dar in epoca moderna cum e?
– Informatia circula altfel in epoca moderna, obiectul de arta circula mult mai rapid, piata devine o piata imensa, negustorul de arta devine un personaj de sine statator, nu mai e legatura intre Mecena si artist.
– Dar Mecena nu cumpara arta. El sponsorizeaza, cum s-ar zice astazi.
– E frumos ce spuneti, dar pana la urma Mecena discuta ca un negustor cu artistul. Erau adunate in cele doua personaje niste profesiuni care acum au aparut si sunt in mai multe personaje.
– Statul a influentat, la noi, comertul de arta?
– Traind intr-o perioada in care singurul beneficiar era statul, cel comunist, care facea o politica si o propaganda prin achizitie, ajungeai sa crezi ca intermediarul trebuie sa fie o fiara, un monstru si mult timp am crezut ca nu aveam nevoie de el, ca noi stiam ce se intampla in Venetia si Florenta si de fapt nu stiam decat o poveste frumoasa, iar nu un adevar. Acum, in tarile civilizate, mecanismul comertului de arta e foarte bine pus la punct, el functioneaza si in avantajul artistului.
– Ne putem noi numara, macar din acest punct de vedere, printre tarile civilizate sau nici din asta nu suntem printre ele?
– Nu, avem alte lucruri prin care ne putem aseza printre ei, dar in nici un caz in zona pietei de arta! In zona obiectului de arta nu suntem nici mai buni, nici mai rai decat vecinii nostri sau decat de cei de mai departe.
– Dar piata cum e?
– Piata nu! Sunt doua mari grupuri care creeaza conditiile ca obiectul de arta sa circule usor, sa ajunga la toata lumea, sa poata fi vandut si sa se intoarca la artist banii de care are nevoie ca sa poata lucra, sunt grupurile private ale societatii si statul, care, in general, nu e cel mai mare investitor in arta.
– Dar statul mai investeste in arta?
– Sigur, insa nu e cel mai important investitor. In schimb, el trebuie sa creeze legislatia pentru ca negotul de arta sa se poata desfasura in bune conditii. Facilitatile pe care legislatia le creeaza nu aduc numai un venit, ci si un anume statut in societate. Un negustor de arta, un galerist, e privit altfel decat un negustor, sa zicem de haine.
– Se extinde si asupra lui autoritatea, statutul artistului, cel cu care el lucreaza. E, sa zicem, aproape artist…
– Galeristul intra in ceea ce s-ar numi lumea subtire a vorbei. Spatiul inchiriat de el de la primarie e cu o chirie mult mai mica decat daca si-ar deschide un magazin obisnuit. Si asta, pentru ca ei stiu ca, la un numar de alte magazine, trebuie sa existe si o galerie de arta.
– La noi?
– La noi nu exista, din partea statului, aceasta intelegere a celor care carmuiesc urbea ca fara artisti orasul e mort si ca ei trebuie sa creeze o legislatie in care artistii sa-si poata practica profesiunea.
– Si galeristii.
– In mod special la galeristi ma refer, pentru ca artistul nu-si poate practica profesia fara ei. Pe artist nici nu trebuie sa-l ocroteasca, daca exista un cadru propice pentru ei, pentru acesti intermediari. Iar ei se vor ocupa de artisti. Nu trebuie primarul sa le faca pe toate, nu trebuie guvernul sa le rezolve pe toate, ei trebuie sa creeze legislatia si normele in care indivizii care-s dornici sa faca ceva sa poata face ceva.
– In Romania exista aceasta legislatie pentru galeristi si artisti!
– Orasul asta n-are o galerie! In orice capitala care se respecta, primaria are un spatiu de expozitie al ei. La noi nu exista asa ceva.
– A existat candva sala Dalles…
– Refacerea ei ar insemna extrem de mult. Ar fi bine sa ne uitam la vecinii nostri bulgari, la Budapesta, sa vedem ce se intampla acolo.
“In tarile civilizate, comertul de arta functioneaza in avantajul artistului”, declara pictorul Stefan Caltia
