Am intalnit multi oameni care poarta in ei un sentiment de frustrare si revolta fata de lumea tot mai deschisa si globalizata spre care ne indreptam. Oameni care sunt obositi de avalansa stirilor despre ceea ce se intampla la mii de kilometri departare, oameni care nu reusesc sa inteleaga de ce trebuie ei sa-si schimbe obiceiurile si modul de viata in urma unor actiuni si decizii luate in alte parti, care isi pierd locurile de munca de o viata pentru ca ceva s-a schimbat pe niste misterioase piete indepartate, oameni care se simt victime ale unor evolutii scapate de sub control, pentru care nu erau pregatiti. Exista, de asemenea, sentimentul ca globalizarea, respectiv liberalizarea, deschiderea si integrarea pietelor de bunuri si servicii, capitaluri financiare, tehnologie sau munca, actioneaza in favoarea unora si in defavoarea altora. Romanii tind in general sa se considere victime ale procesului de globalizare: un cititor si asiduu comentator exprima cu cateva zile in urma, foarte plastic, aceste atitudini vorbind despre "inconstienta cu care statul nostru ne-a aruncat in batalia competitionala a lumii libere", desi noi "nu ajunsesem la maturitatea necesara".
Dar daca ridicam privirea dincolo de hotarele tarii noastre observam ca teama, nemultumirea si frustrarea fata de globalizare sunt mult mai raspandite. Protestele locuitorilor din Bochum, Germania, la deciza Nokia de a-si transfera capacitatile de productie in Romania, grevele de la Michelin din Franta pentru ca o parte din productie era delocalizata in Romania, succesul Daciei Logan, care a pus presiune pe toti producatorii auto europeni, sunt doar cateva exemple care arata ca globalizarea nu are un singur sens. Producatorii auto americani sunt invinsi la ei acasa de japonezi, chinezii au invadat piata mondiala cu bunuri de larg consum, toate produsele electronice din lume au macar cateva componente provenite din Taiwan, Malaezia sau Singapore, indienii ocupa cateva nise de inalta tehnologie la nivel mondial. Lumea dezvoltata simte ca pierde teren si tentatiile protectioniste se inmultesc; sindicatele acuza dumpingul social din tarile cu salarii mici, activistii ecologisti incearca sa impuna bariere produselor provenite din zone care nu respecta standardele de mediu, iar guvernele din toata lumea isi simt amenintata suveranitatea, in conditiile in care pietele internationale le limiteaza capacitatea de decizie la nivel national. Ingrijorarea si opozitia fata de globalizare au luat forme organizate, manifestandu-se uneori violent cu ocazia unor reuniuni ale Organizatiei Mondiale a Comertului, ale FMI, ale G7 etc.
Se pune in mod firesc intrebarea de ce, daca exista atatea temeri si opozitie fata de globalizare, aceasta nu inceteaza sa avanseze. Lasand la o parte teoriile conspirationiste care vad in globalizare rezultatul unui complot organizat de anumite grupuri de interese (explicatie posibila in anumite situatii, dar greu de sustinut pentru un proces generalizat si pe durata de timp foarte mare), economistii ofera, dupa parerea mea, explicatia cea mai convingatoare. Adam Smith este cel care a pus in evidenta rolul decisiv al diviziunii muncii in cresterea productivitatii. Smith foloseste un exemplu devenit celebru, acela al unei mici fabrici de ace in care procesul de productie constand din 18 operatiuni diferite este organizat prin specializarea lucratorilor pe operatiuni. In acest mod, productia celor zece lucratori ajunge la 48.000 de ace pe zi, fata de maximum 20 cat ar fi putut fi produse daca fiecare lucrator s-ar fi ocupat de executia celor 18 operatiuni.
Diviziunea muncii si castigurile mari de productivitate pe care aceasta le face posibile sunt strans legate de dimensiunea pietelor: cu cat o piata este mai mare, cu atat ea permite o diviziune a muncii mai avansate. O comunitate de 100 de persoane isi poate permite maximum 100 de functiuni diferite (de obicei mult mai putine!), in vreme ce una mai mare poate adanci specializarea, atingand niveluri superioare de productivitate. Astazi, pentru prima oara in istorie progresul in transporturi si comunicatii face posibila piata la nivel mondial, piata globala. Fenomenul atat de disputat al globalizarii nu este altceva decat luarea in posesie de catre oamenii si firmele din intreaga lume a acestei piete ultime, cu adancirea specializarii si intensificarea schimburilor prin care castigurile de productivitate se distribuie intre participantii la schimb. Avansul globalizarii nu este rezultatul unui complot al unui grup restrans de persoane, ci rezultatul actiunii tuturor celor care in intreaga lume incearca sa castige mai mult, sa-si faca o viata mai buna.
Departe de a fi un proces lin si fara contradictii, globalizarea produce tulburari profunde, deoarece conduce la pierderea unor pozitii privilegiate sau macar confortabile, la transferul puterii catre alte zone, grupuri de interese sau persoane, la intensificarea nebuneasca a competitiei si la inevitabile ramaneri in urma a unora, care rezulta in cresterea disparitatilor sociale. Iata de ce globalizarea este intampinata cu reticenta, temere, frustrare si adesea opozitie. Exista tari si grupuri care refuza sa se antreneze in aceasta cursa, cel putin temporar. Dar enclavizarea este rareori o solutie pe termen lung, ea duce la stagnare si la accentuarea decalajelor in dezvoltare.
Prin aderarea la Uniunea Europeana, Romania a luat decizia corecta, dupa parerea mea, de a se inscrie in cursa globalizarii. In pofida unor handicapuri evidente, avem si atuuri de care trebuie sa stim sa profitam in aceasta cursa si, desi succesul nu poate fi asigurat, cred ca orice alta alternativa este mult mai proasta.
