Germanii ştiau despre crimele naziştilor, conform unui jurnal inedit

Jurnalele intime din epoca nazistă publicate recent detaliază ceea ce oamenii au ignorat în mod conştient. În timp ce mulţi germani au pretins după război că nu au ştiut nimic despre crimele naziştilor, observaţiile critice ale lui Friedrich Kellner au arătat că acele informaţii erau accesibile, relatează Der Spiegel.

În penultimul an de război, propaganda i-a îndemnat pe germani să nu capituleze. Italia nu mai era aliatul Germaniei, iar armatele sovietice se apropiau de graniţele Poloniei, Ungariei şi României. Debarcarea aliaţilor în Franţa era iminentă. Vorbindu-le soldaţilor germani, Adolf Hitler a făcut apel la judecata lui Dumnezeu în discursul său de Anul Nou, marcând intrarea în anul 1944: „El ştie de ţelurile pentru care luptăm. Dumnezeu va continua să ne testeze până când va pronunţa sentinţa. Datoria noastră este cea de a ne asigura că nu părem prea slabi în ochii lui. Însă vom avea parte de o judecată plină de milă care se va numi „victorie” şi va reprezenta viaţa poporului german!”.

Două persoane din Reich-ul German au notat părerile despre discursul lui Hitler şi despre sentimentele lui religioase în jurnalele lor. Primul dintre ei, Victor Klemperer, locuia cu soţia sa într-o „casă de evrei” din Dresda şi a scris în jurnal despre dictatorul german, folosind pentru acesta un pseudonim: „Nou: Karl a devenit credincios (Noua abordare izvorăşte din aproximarea stilului eclesiastic.)”.

Pe de altă parte, Friedrich Kellner locuia împreună cu soţia sa într-un apartament oficial aparţinând instanţei judecătoreşti din Laubach şi a scris despre război în camera de zi: „Dumnezeu, a cărui batjocorire a făcut parte din politica tuturor Naţional Socialiştilor, este implorat de către Fuhrerul aflat la ananghie. Ce ipocrizie ciudată!”

Jurnalul scris de Klemperer, profesor de literatură care a fost concediat în Dresda, a fost publicat în 1995 cu titlul „Ich will Zeugnis ablegen bis zum letzten” („Mărturie pentru 1942-1945: Un jurnal al anilor nazişti”). Acesta este, probabil, cel mai important document despre nazişti, deoarece oferă o imagine cât se poate de clară privind cei 12 ani ai celui de-al III-lea Reich German, din perspectiva unei persoane care a fost marginalizată.

Acestui document i s-au alăturat jurnalele inspectorului judiciar Friedrich Kellner. Cartea de 900 de pagini „începe” în septembrie 1939 şi este scrisă din perspectiva unui cetăţean german care nu a fost nazist. De asemenea, cartea relevă informaţiile pe care germanii le-ar fi putut afla dacă şi-ar fi dorit acest lucru.

O familie obişnuită

Kellner s-a născut în 1885 şi nu a fost un privilegiat. A fost fiul unui brutar şi al unei servitoare şi a îmbrăţişat o carieră judiciară. La vârsta de 22 de ani, Kellner şi-a satisfăcut stagiul militar, iar în 1913 s-a însurat cu Paulina Preuß, care era funcţionar de birou. Singurul lor copil s-a născut trei ani mai târziu, după ce Kellner a luptat în Primul Război Mondial şi s-a întors rănit de pe frontul francez.

Erau o familie din clasa de mjloc, însă erau activi din punct de vedere politic. Ei au împărţit fluturaşi, au ţinut discursuri şi au recrutat noi membri pentru Partidul Social Democrat. Kellner a citit cartea lui Hitler, „Mein Kampf”, şi a luat-o în serios, afirmând că aceasta a făcut de ruşine oraşul Gutenberg. După alegerile din 1932, când Partidul Nazist a devenit cel mai puternic din Parlamentul german, Kellner a cerut să fie transferat din Mainz, oraşul în care locuia. Cu două săptămâni înainte ca Hitler să fie ales cancelar al Germaniei, Kellner a început să lucreze ca angajat guvernamental în Laubach.

El a notat pe 26 septembrie 1938: „Scopul jurnalului meu este cel de a surprinde atmosfera din jurul meu, pentru ca generaţiile viitoare să nu fie tentate să considere această perioadă ca fiind una eroică”. După care a scris despre istoria post-belică a Germaniei într-o singură frază: „Cei care vor să se familiarizeze cu societatea contemporană, cu sufletul „bravilor germani”, ar trebui să citească ce am scris. Însă mi-e teamă că foarte puţini oameni decenţi vor supravieţui evenimentelor care se vor desfăşura, iar vinovaţii nu vor avea nici un interes în a citi despre ruşinea lor”.

Comentând despre „Tratatul de prietenie” dintre Germania şi Rusia din 1939, el a scris: „Am recurs la prietenia cu Rusia pentru a putea spune că avem un „prieten”. Rusia, dintre toate popoarele. Naţional-Socialiştii există, deoarece au luptat împotriva bolşevismului (Inamicul Nr. 1, Pactul Anti-Comintern). Unde aţi dispărut voi, luptătorii împotriva asiaticilor demni de dispreţ?”

Kellner şi-a notat experienţele, observaţiile, precum şi ceea ce a auzit sau a citit. A decupat discursuri din ziare, le-a analizat şi a comentat pe marginea ordonanţelor şi decretelor.

Decupajele ca dovezi

După mai puţin de doi ani, „războinicii” s-au întors, sub pretextul prevenirii unui atac al Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1942, Kellner a notat: „Încă o dată, un stat a devenit victima pactului de neagresiune cu Germania. Nu contează dacă actele noastre sunt justificate. Răspunsul se găseşte în întregime în situaţia economică. Resursele naturale sunt un atu. Şi dacă nu mi le furnizezi, te voi lovi.”

Până acum, discuţiile despre vina germanilor au fluctuat între două extreme. Una dintre ele subliniază dezinformarea deliberată de către propaganda nazistă şi teroarea în care au trăit cetăţenii obişnuiţi, concluzia fiind cea conform căreia aceştia nu ştiau nimic despre crimele oribile săvârşite în numele poporului german. Cealaltă extremă este reprezentată de acuzarea tuturor germanilor, afirmându-se că aceştia erau conştinţi de tot ceea ce se întâmplă.

Scrierile lui Keller oferă o imagine clară despre războiul de exterminare din Est, despre uciderea evreilor şi lagărele de concentrare şi despre actele de teroare comise de Partidul Nazist. El a scris despre „igiena rasială”, iar în iulie 1941 a notat: „Spitalele de nebuni au devenit centre ale crimelor.”

Sub supravegherea nazistă

Citind jurnalele lui Kellner şi aflând tot ceea ce puteau şti contemporanii lui, propoziţia „Nu am ştiut nimic despre asta!” poate fi pusă în discuţie. Conform celor scrise de Kellner, oamenii pur şi simplu au ignorat informaţiile din comoditate sau din entuziasmul legat de victoriile din război ale Germaniei. Când această negare a realităţii nu a mai funcţionat, când au fost dezvăluite mult prea multe lucruri despre crimele săvârşite de nazişti în numele poporului german, nu a mai existat cale de întoarcere pentru majoritatea germanilor. „Am făcut asta, spune memoria mea, a notat Nietzsche. Nu aş fi putut face asta, spune mândria mea, şi rămâne inexorabilă. Până la urmă, memoria învinge”.

„Toată lumea este convinsă că trebuie să învingem, altfel suntem pierduţi”. Naziştii înşişi au avertizat populaţia în legătură cu răzbunarea inamicilor. Pentru cei mai mulţi dintre germani, existau doar două rezultate posibile: victoria sau anihilarea totală.

Kellner a trăit până în 1970. Deşi a fost supravegheat de membrii Partidului Nazist şi a fost anchetat de câteva ori, el a scăpat de lagărele de concentrare. Într-o denunţare scrisă în 1940, un oficial nazist numit Ernst a scris: „Dacă vrem să deconspirăm oameni precum Keller, trebuie să-i ademenim din colţurile lor şi a le permite să comită greşeli. Însă timpul nu ne permite să-i abordăm astfel. Acest lucru se poate întâmpla numai după război”.

Epilogul cărţii a fost scris de nepotul autorului şi descrie modul în care jurnalele au fost făcute publice. Editorii germani nu au fost interesaţi iniţial. Însă jurnalele au atras atenţia publică în aprilie 2005, după ce Der Spiegel a scris că fostul preşedinte american Georghe Bush a citit jurnalele originale ale lui Keller în Biblioteca Prezidenţială George Bush de la Universitatea A&M Texas.