Veteranul Rinus Michels, cunoscut, de asemenea, sub numele de „Generalul”, antrenor al echipei olandeze, care a pierdut la limită în faţa Germaniei în finala din 1974, a rostit expresia celebră: „Fotbalul este un război”. Când olandezii s-au răzbunat în 1988 şi au bătut Germania în cursa pentru a deveni campioană europeană, pe străzile din Olanda au ieşit să danseze mai multe persoane decât în ziua în care adevăratul război s-a încheiat în luna mai 1945.
Cu o altă ocazie, în 1969, un meci de fotbal între Honduras şi El Salvador a dus la izbucnirea unui conflict militar, cunoscut ca Războiul fotbalului. Tensiunile între cele două ţări erau deja mari. Fanii echipei Honduras au fost enervaţi, dar, chiar şi mai rău, imnul naţional din Honduras a fost insultat şi steagul alb-albastru al ţării, terfelit prin noroi.
Desigur, războaiele fotbalului sunt rare (eu nu mă pot gândi la un alt exemplu), dar ideea că o competiţie sportivă internaţională inspiră, în mod inevitabil, fraternitate – o idee avansată de baronul de Coubertin, fondator al Jocurilor Olimpice moderne – este o ficţiune romantică. Violenţa huliganilor britanici, de exemplu, reflectă o nostalgie aparte pentru război. Viaţa în vremuri paşnice poate fi plictisitoare, iar gloria britanică pare să fie o amintire din trecut. Fotbalul este o oportunitate să experimentezi spiritul de luptă fără a risca mai mult decât câteva oase rupte. Chiar şi atunci când fotbalul nu duce la o vărsare de sânge reală, inspiră emoţii puternice – primitive şi tribale -, evocând zilele în care războinicii se pictau pe faţă şi ţopăiau pe ritmurile dansurilor de război, urlând ca maimuţele. Natura jocului încurajează acest lucru: viteza, agresivitatea colectivă.
Tenisul nu creează frenezie la scară naţională. Nici măcar boxul, decât în ocazii foarte rare, cum ar fi atunci când Joe Louis, „Bomber Brown”, l-a bătut în 1938 pe Max Schmeling, favoritul naziştilor. La urma urmei, aceste forme de luptă sunt între două persoane fizice, nu între două triburi. Arthur Koestler a avut dreptate când a spus că există naţionalism şi naţionalism în fotbal – iar acesta din urmă este mai profund. Koestler însuşi, născut în Budapesta, dar un mândru cetăţean britanic, a rămas un naţionalist maghiar de fotbal toată viaţa. Ajută să ai duşmani vechi, cicatrice şi umilinţe care trebuie ajustate, chiar dacă numai simbolic. Ar fi greu pentru americani, care nu sunt nici foarte buni la fotbal, nici blestemaţi de sentimente de ură istorică, să împărtăşească bucuria olandeză, să zicem, când aceştia i-au învins pe germani în 1988, sau pe cea a coreenilor atunci când au înfrânt Japonia. Poate cel mai bun exemplu al acestui tip de naţionalism sportiv nu a fost un meci de fotbal, ci finala la Cupa Mondială de hochei pe gheaţă din 1969, când Cehoslovacia a bătut Uniunea Sovietică, după doar un an de când tancurile sovietice au intrat în Praga. Jucătorii cehi şi-au îndreptat crosele de hochei precum nişte arme împotriva ruşilor, iar victoria lor a provocat revolte antisovietice în ţară.
În mod cert, apoi, indiferent de ce ar fi sperat Coubertin, cosmopolitismul şi fraternitatea eco-culturală sunt mai puţin naturale pentru fiinţele umane decât emoţiile tribale primitive. Tribul poate fi un club, un clan sau o naţiune. Înainte de al doilea război mondial, cluburile de fotbal au avut adesea o componentă etnică sau religioasă: Tottenham Hotspur din Londra a fost „evreiesc”, în timp ce Arsenal a fost „irlandez”. Reminiscenţe ale acestor trăsături religioase dominante există şi în prezent: Ajax Amsterdam este încă tachinat de către adversarii din provincie ca fiind „clubul evreu”. Şi cluburile din Glasgow, Celtic şi Rangers, sunt încă împărţite în funcţie de afilierea religioasă, Celtic fiind catolic, iar Rangers protestant. Dar o rasă sau o religie comună nu este esenţială. Printre eroii francezi de fotbal care au câştigat Cupa Mondială în 1998 erau bărbaţi de origine africană şi arabă, mândri de originea lor. Cele mai de succes cluburi de fotbal moderne sunt la fel de mixte ca reclamele Benetton, cu antrenori şi jucători din toate colţurile lumii, dar acest lucru nu pare să diminueze entuziasmul suporterilor locali. În unele ţări fotbalul este singurul lucru care uneşte oameni diferiţi, precum şiţii şi sunniţii din Irak, sau musulmanii şi creştinii din Sudan.
Desigur, majoritatea oamenilor cu o gândire de dreapta se aseamănă un pic cu Coubertin şi consideră că emoţiile tribale sunt ruşinoase şi periculoase atunci când le dai frâu liber. După al doilea război mondial, din motive evidente, exprimarea emoţiilor naţionaliste a fost, practic, un subiect tabú în Europa (inclusiv în Germania). Am devenit cu toţii buni europeni, iar naţionalismul a rămas pentru rasişti. Şi totuşi, din moment ce Koestler a avut dreptate, aceste emoţii nu au putut fi, pur şi simplu, distruse. Ele trebuiau să se manifeste într-un alt mod, iar fotbalul a furnizat acest mod. Stadionul de fotbal a devenit un fel de rezervaţie în care tabú-urile legate de frenezia tribală şi chiar antagonismul rasial pot fi eliberate, dar numai până la un anumit punct: atunci când jignirea suporterilor lui Ajax, numiţi „evrei mizerabili”, a degenerat în violenţe reale, însoţite de huiduieli colective, autorităţile oraşului au decis să intervină. Astfel, unele meciuri au fost jucate fără prezenţa suporterilor rivali. Nu toate jocurile de fotbal sunt încărcate de sentimente negative şi de violenţă. Cupa Mondială din acest an ar putea fi un festival de fraternitate şi de pace. Doar câtorva oameni chiar le mai pasă dacă Germania câştigă.
Dar faptul că sportul poate dezlănţui emoţii primitive nu este un motiv să îl condamnăm. Deoarece astfel de sentimente nu pot fi, pur şi simplu, îndepărtate, este mai bine să fie permisă exprimarea lor, la fel cum temerile de moarte, violenţă şi boală îşi găsesc expresia în religie sau în luptele cu tauri. Chiar dacă unele jocuri de fotbal au provocat violenţă şi, într-un caz, chiar şi un război, ele au servit scopului pozitiv de a transfera impulsurile noastre sălbatice într-un simplu sport. Aşa că, să câştige cea mai bună echipă. Adică Olanda, desigur, ţara mea natală.
