Am avut ocazia să-l ascult live pe Daniel Barenboim la mult, mult timp după ce Furtwangler spunea: „Acest Daniel Barenboim de 11 ani este un fenomen”. Am ieşit de la Sala Palatului, după primul concert susţinut de Barenboim, având în minte cuvântul fenomenal. Dar pentru că de multe ori ne ferim să rostim cuvinte mari, de teama căderii în patetic, l-am transformat rapid în minte în formidabil. Şi formidabil este un cuvânt de care ar trebui să ne ferim, ar zice unii. În acest caz însă, cuvintele, indiferent cât de mari ar fi ele, nu sunt suficiente pentru a descrie ce au trăit cei prezenţi la Festivalul Enescu în seara în care Daniel Barenboim a fost solist şi dirijor în acelaşi timp.
A fost uimire, a fost încântare, a fost magie. După foşnetul precipitat din pauze ai fi zis că spectatorii îşi ţineau respiraţia în timp ce ascultau muzica şi urmăreau fascinantul „dialog” purtat între dirijorul – şi pianistul în acelaşi timp – Barenboim şi ansamblul Staatskapelle Berlin, un dialog fără cuvinte, „rostit” din priviri, cu o uimitoare expresivitate. Ochi în ochi, dirijorul şi orchestra ne-au făcut să-i simţim mai aproape de noi pe Mozart şi Brukner. Pentru mine şi, după frânturile de discuţii purtate între spectatori în pauză, înţeleg că şi pentru mulţi alţii, Barenboim a fost asemenea unui filosof care ne-a tradus într-un limbaj accesibil nouă, celor care nu avem studii muzicale, muzica lumii. Lui trebuie să-i mulţumesc pentru că m-am reîmprietenit cu Brukner, de a cărui existenţă uitasem de câţiva ani buni.
Nu ştiu ce părere au avut criticii muzicali despre cum a cântat pianistul Barenboim sau cât de bun a fost dirijorul Barenboim. Şi chiar dacă aş şti, starea de bine pe care am trăit-o nu s-ar schimba. Aşa cum nu s-ar schimba nici con-
vingerea că Festivalul Enescu reprezintă unul dintre cele mai bune lucruri care se întâmplă în România.
