Se făcea că la televizor rula un film la care mama mea, profesoară de pian, a izbucnit în lacrimi. Era un film despre gradul de decădere al învăţătorilor şi pro-fesorilor români. Filantropica. Mircea Diaconu interpreta profesorul care ajunsese să se „prostitueze” pentru a-şi depăşi condiţia. Un film la care tinerii au râs iar adulţii au plâns.
Dacă ultimii doi miniştri ai Culturii ar fi fost pentru toată lumea ciumă, acest text nu şi-ar fi avut rostul. Dar nu sunt. Pentru unii sunt mumă. Se vede că direc-torul FITS, Constantin Chiriac, nu e cinefil. Dacă s-ar fi „obosit” să urmărească cinematografia românească ar fi ştiut că „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Pentru că, real, relaţia dintre Festivalul Internaţional de Teatru şi Ministerul Culturii cu asta începe să semene. Cu o cerşetorie în formă continuă. Bani obţinuţi cu vă rog şi săru’-mâna. Contează brandul absolut fabulos al FITS peste hotare? Contează cifrele încă neatinse de vreun eveniment cultural românesc? Că e al treilea festival de teatru din lume? Da. Pentru lume. Pentru ţară, să fim noi încântaţi de bienala de la Sfântu Gheorghe, căci ea e temelia teatrului românesc. E singura concluzie la care poţi ajunge când din scriptele Ministerului rezultă că această bienală cvasi-anonimă a primit din partea MC exact aceeaşi sumă ca şi Festivalul de Teatru de la Sibiu, 700 de mii de lei.
Text preluat de pe www.brylu.ro
